sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Aşteptărilor

Prieten drag, 

Îmi permit să te numesc aşa, nu pentru apropiere, ci pentru lecţiile oferite. Ce am învăţat de la tine într-un timp atât de scurt? Atât de multe. Să am răbdare, doar de, aşteptarea se lasă aşteptată, să zâmbesc în neştire şi să mulţumesc şi pentru lacrimile care curg pe obraji. Am învăţat că prietenii sunt şi ei oameni, iar dacă ne greşesc, noi îi putem totuşi ierta, pentru că la rândul nostru suntem oameni. Am înţeles că am dreptul să mor de dor, să urlu pe dinăuntru de dragoste, dar lumii îi sunt datoare cu fericirea mea. Am descoperit în mine puterea de a schimba lumea, eu sunt punctul meu de sprijin în răsturnarea universului, voi izbuti să mă schimb pe mine într-un om mai bun, iar semnul că sunt pe calea cea bună e faptul că majoritatea oamenilor mă vor considera o ciudată. 

Spălam vasele în bucătărie. 
- Mă urmăreşti? 
- Îmi cer scuze, dar nu le pot lăsa pe mâine. 
- Glumeam, stai liniştită şi vezi-ţi de treabă. O scurtă pauză de tras din ţigară. Laura, tu ştii că eu ţin mult la tine, aşa-i? 
- Ei, e bine să aflii că unii oameni te suportă. 
- Eu nu glumesc, ştii că poţi conta pe mine? Eu iubesc sincer, să-i lăsăm deoparte pe cei care se prefac. 
- Sigur, e bine să ştiu că mă mai iubesc şi alţii, nu doar soţul meu. 
- Ce e cu mine? 
- Şi pe el îl plac, sincer, e un băiat bun, un domn adevărat, şi foarte plăcut. 

Prietenii uneori pleacă, dar întotdeauna se întorc într-o formă sau alta. 

- Cântecel, îmi lipseşti, când vii înapoi? 
- Nu ştiu Lauris, mă gândesc să nu mai vin. Îmi place aici, mă simt bine, sunt ca acasă. Ai veni la mine să mă vezi? 
- O să vorbim pe skype, dar în vis am să continui să-ţi aduc mâncare caldă, pentru că aici nu aveai unde să găteşti şi mereu m-am gândit să nu-ţi lipsească. Apoi, să ţii minte îmbrăţişarea de la prima vedere. Mereu îmi vei lipsi! 

Prietenia adevărată începe în inima fiecăruia dintre noi şi nu se termină niciodată dacă ştim să o păstrăm acolo unde s-a născut!

inima în care nu eşti

"E iarăşi locul ăsta pustiu şi rece. De data asta am venit la apus, să fiu pregatită de seara, cică să dorm liniştită. Cum ar putea un om fi liniştit în asemenea situaţie? N-aş putea totuşi spune că am aceleaşi nelinişti ca ei. Te-am sunat şi nu mi-ai răspuns. Sigur, de ce ai face asta... Aş fi vrut să fii lângă mine, să-ţi strâng mâinile la piept, să-ţi dăruiesc până la ultima bătaie. Dacă te vei gândi să mă cauţi, te rog să mă ierţi de nu voi mai fi, nu m-am gândit niciodată că lucrurile se pot petrece aşa în scurt. Nici ei nu înţeleg, toţi par că se vaită: "o fată aşa tânără...". N-am murit încă şi toţi mă plâng deja. M-au întrebat dacă am suferit o asemenea mare decepţie, dacă am fost traumatizată sufleteşte. Prostii! Cum aş putea să le explic minunea întâlnirii cu tine? Cine afară de mine ar putea înţelege? Unele inimi nu pot îndura atâta fericire. Prietenii se roagă, familia boceşte, iar ei, cei cu halate albe speră! Au emoţii. Nu ştiu dacă se mai fac publice astel de cazuri, poate vei afla de la televizor. Presa nu doarme, ea vegheaza, în lanul de secară, ha ha... Văd titlurile "transplant de inimă reuşit cu succes". Poate totuşi nu se mai scriu de astea, din câte am înţeles au sporit şi toate reuşesc fără dificultate. Dacă nu reuşeşte vor fi blamaţi şi nu-mi doresc asta. Poate va găsi Dumnezeu o modalitate de a nu reuşi fără vina cuiva... Nu pot risca să mi-o ia pe asta cu tine în ea, indiferent de cât de rea le pare lor că este. Ce-aş mai putea face eu cu una în care tu nu eşti?"

somn blând boţulică

Motto: Unii oameni iubesc pentru că aşa trebuie, nu pentru că aşa pot
Era ceaţă (deasă), cu toate că ar fi fost iarnă, calendaristic vorbind. Deschise portiera mașinii, cu viteză, şi se aşeză grăbită pe locul din dreapta. Trase centura de siguranţă şi, simtindu-se confortabil, închise ochii. I se făcu somn. 
- Ţi-e rău?, o întrebă Andu, în timp ce se urca in mașină, așezandu-se în stânga ei, la volan. Corina clătină din cap, în semn că nu. 
- Ţi-e somn, așa-i?, insistă Andu, de data asta zâmbindu-i complice. 
- Mda..., şi se lăsă liniştea. 
Maşina porni. Șirul amintirilor începură să se deruleze pe sub pleoapele strânse uşurel, asemenea unui film , în ritmul melodiei, inima ascultând vrăjită la versurile 

Hear your heartbeat 
Beat a frantic pace 
And it's not even seven AM 
You're feeling the rush of anguish settling 
You cannot help showing them in
 

- „Cred că era iarnă ca acum... Ţin minte că mergeam la bunica, pentru Crăciun, dar poate nu-mi amintesc corect, e aşa de mult de atunci...” îşi depăna Corina singură firul amintirilor. Copiii stăteau cuminţi pe bancheta din spate, nu le era frig deloc, sângele lor circulă cu o viteză mai mare decât cea a adulţilor, de aceea se încălzesc mult mai repede. Probabil, odată cu vârsta, sângele se leneveşte, inima devine obosită, îşi încetineşte ritmul, până se opreşte de tot. În faţă, tatăl la volan, mama în dreapta, discutau. Ochii fetei alergau luminile de pe stradă, în timp ce trăgea cu urechea la conversaţia părinţilor, băiatul era aproape adomit. 
- Doiniţa mi-a citit în cafea astăzi. Să vezi ce grozăvie! A nimerit perfect. Spuse Crina. Tatăl mormăi ceva, în semn că o ascultă, deşi subiectul era evident că nu-l interesa. Da, să ştii! Chiar a nimerit perfect! 
- Ce a spus aşa de important? 
- Mi-a spus că am doi copii, dar că îl iubesc mai mult pe cel cu ochii de căprioară. Tatăl înghiţi în sec, privi cu coada ochiului la fetiţă ca şi cum i-ar spune că e acolo pentru ea. Corina îi zâmbi, apoi se uită atent la fratele ei, îi privi ochii negri, cu gene lungi, ce se ascundeau sub căciula groasă ca de urs: „sigur că el este, doar ştiam deja”, îşi spuse ca şi cum ar fi mai avut pe undeva o urmă de speranţă. Tatăl îşi întoarse privirea spre Crina, ca un cuţit ce ar fi vrut să o rănească şi totodată să aline durerea copilei. Mama se intimidă: Sigur, îi iubesc pe amândoi, dar mai mult pe cel ca o căprioară, continuă să-şi ţină punctul de vedere cu tăria omului încăpăţânat. Fetiţa îşi întoarse privirea spre luminiţele de pe stradă, tatăl înapoi la drum, în timp ce mama continua să vorbească despre acelaşi subiect, fără să o mai asculte cineva, părând un radio tărăgănat ce se aude pe fundalul unei lumi de vis, în care se cufundaseră deja ceilalţi. 

Hurry up then 
Or you'll fall behind and 
They will take control of you 
And you need to heal the hurt behind your eyes 
Fickle words crowding your mind
 

Masa mare se încheiase, toată lumea stătea relaxată, vasele fuseseră în mare parte strânse şi deşi masa era aproape goală, rămânea întinsă în mijlocul încăperii, printre scaunele răsfirate ici colo. Aproape de masă mai erau doar câţiva. Ana intră alergând şi râzând, se jucase cu căţelul şi încântarea ei era maximă când îşi găsea un partener de joacă pe măsură, câinele fiind sigurul capabil să-i facă faţă în clipa aceea. 
- Ana îmi aminteşte de Sandu. Ţin minte o scenă exact la fel. Doamne câtă energie avea copilul ăla! Mai ştii? Alerga continuu, nimeni nu putea ţine pasul cu el, plecam toţi obosiţi de alergătura lui, iar acum... uite ce mare şi liniştit e. 
- Sandu a fost obraznic? Întrebă mirată Corina. 
- Da, energic. Şi gras, izbucni în râs Emilia. Mai ţii minte cât de dolofan era? Continuă Emilia să discute cu toată lumea prezentă la masă. Crina încuviinţă dând uşor din cap. 
- Eu credeam că doar eu am fost agitată când eram mică, adaugă Corina nedumerită. Se pare ca n-am fost eu singura oaie neagră a familiei, „dar am încasat-o mereu doar eu, pentru poznele amândurora” spuse doar pentru ea cu tristeţe. 
- Aaa, nu! Sandu era mult mai zglobiu, zise Emilia neştiind ce soi de întristare toarnă în suflet. Crina tăcea, nu spunea nimic, vroia doar ca toată lumea să plece şi să rămână liniştită, nu o interesa să discute despre cum fuseseră copiii ei cândva, nici să-şi amintească din trecut lucruri care i-ar putea spune de ce se poartă cu ei şi astăzi într-un anume fel. Corina se ridică de la masă şi începu să strângă şi ultimele pahare, în tăcere. Ieşind pe uşă cu ele îşi aminti un cuvânt drag: „boţ”, zâmbi şi-şi văzu de drum, ştia că bunica o va iubi mereu, orice ar fi, oriunde s-ar afla. 

Şi apoi, ce este timpul dacă nu o mare minciună a omului? O invenţie stranie, care aduce beneficii unora şi suferinţe altora. Ea se hotărâse să aibă numai bucurii prin spirala timpului, să se ridice deasupra celei de-a patra dimensiuni şi să o stăpânească în folosul ei personal. Cine era ea? Copilul de ieri, adultul de acum sau bătrânul de mâine? Ea era tot ea, indiferent de cum ar putea să o descrie dimensiunea asta ridicolă. Îşi asumase posibilitatea nonalegerii, tot ce se petrecea în viaţă interpreta în folosul propriu, aşa câştiga mereu la şah, de ce n-ar câştiga la fel şi în viaţă? 

Try as you might 
You try to give it up 
Seems to be holding on fast 
It's hand in your hand 
A shadow over you 
A beggar for soul in your face 
Still it don't mater if you won't listen 
If you won't let them follow you 
You just need to heal 
Make good all your lies 
Move on and don't look behind
 

- Dacă eşti proastă n-am ce să-ţi fac! 
- Proastă? Vai, mă iartă că nu sunt aşa atotştiutoare ca tine! Se pare că ţie îţi scapă acum care e greşeala, dar proasta tot eu sunt, ai găsit alt motiv ca să mă acuzi. 
- Mai bine mă spânzuram înainte să te fac, scăpa lumea de un om ca tine! 
- Da, mai bine, dar de acum răul e deja consumat... 
- Ba nu, pot să te spânzur şi acum! Nu e prea târziu!! 
Corina ieşi din cameră cu ochii în lacrimi, cu Ana în braţe plângând şi ea, neştiind ce se întâmplă şi de ce e nervoasă Crina. 
- Taci puiule, te rog, acum fii cuminte, o să treacă, bâiguia Corina printre lacrimi. Ana însă nu tăcea. Un nou haos cuprinse lumea... 

Day after day 
Fickle visions messing with your head 
Fickle, vicious 
Sleeping in your bed 
Messing with your head 
Fickle visions 
Fickle, vicious:
 

Deschise ochii plângând, privi o clipă drumul dinainte, era lumină de acum, ziua creştea. „Ce pişi ochii boţulică?”, auzi din adâncuri o voce. Îşi şterse imediat lacrimile, înainte ca el să o vadă. 
- Dacă o să stăm departe, crezi că voi reuşi să nu semăn cu ea? Rupse tăcerea. 
- Ha? Ce-ţi veni? 
- Vreau doar să nu semăn cu ea... Unii oameni iubesc pentru că aşa trebuie, nu pentru că aşa vor... nu pentru că pot, doar pentru că trebuie. 

Sleep, sugar, let your dreams flood in 
Like waves of sweet fire, you're safe within 
Sleep, sweetie, let your floods come rushing in 
And carry you over to a new morning

Au fost doi, Ioan şi un balaur

Zilele de sărbătoare se sfâşiseră, cetatea căzuse deja într-o mare tristeţe în aşteptarea sorţilor care decideau sacrificiul anual din această perioadă. Doar unii copii mai alergau ici colo, nepăsători, nefiind încă la vârsta înţelegerii acelor lucruri care îi sfărmau sufleteşte pe părinţii lor. Cei mai mari înţelegeau foarte bine de ce străzile sunt pustii şi toţi cupinşi de asemenea supărare, însă cu greu mai găseai dinte ei pe uliţele mici pe vreunul. Se întâlneau doar seara, când se întorceau pe la casele lor, care cu oile, care cu vitele, care cu porcii. Cristina purta de grijă câtorva oi din turma tatălui ei, pentru a-l putea urmări şi pe fratele ei mai mic, care se îngrijea de un şir de gâşte de care era foarte mândru. Le alerga din spate cu o biciuşcă împletită din salcie, vesel nevoie mare că e şi el bărbat în casă şi munceşte, deci nu mai primeşte mâncare fără să facă şi el ceva. Cristina râdea de el, părându-i-se caraghios în pantalonii vechi ai tatălui, suflecaţi şi strânşi cu sfoară la mijloc. Avea atâţia alţii buni, dar se încăpăţâna să-I poarte pe aceia, ca să-şi dea seama singur când va ajunge şi el la fel de mare ca tatăl său. 
- Când voi sufleca pantalonii doar până la genunchi, voi fi suficient de mare ca să merg eu cu oile, iar tu vei sta acasă. Fiindcă asta e treabă de bărbaţi! Şi lumea nu va mai râde de noi, ai să vezi tu! repeta Yuri surorii lui. Cristina surâdea mereu la ameninţările frăţiorului ei, îi plăcea să meargă cu oile. De când mama nu mai era, iar tatăl căuta din zori şi până în seară clienţi, pentru produsele lui, având turmă mare, ea devenise un fel de mamă şi tată pentru cel mic, iar el era nostim în încercarea lui de a-i purta de grijă surorii sale. Yuri trecuse în faţa ei, alergând gâştele mai departe spre casă, aşa că ea zâmbea liniştită urmărind oiţele şi atingând uşor cu mâna pe câte una care rămânea în urmă. O parte dintre tineri se grupaseră şi discutau mocnit despre cele ce urmau zilele astea. Un băiat cam de seama Cristinei se desprinse din grupul celor ce discutau şi îşi aşeză paşii lângă ai ei. 
- Ce-ai face tu dacă n-ai mai avea decât o zi de trăit? 
- Sam, haide să nu discutăm despre asta! 
- De ce să nu discutăm? Cu toţii ne gândim şi asta e clar! Spune, ce ai face? 
- N-aş face nimic Sam. Într-o zi tot o să murim, ce mai contează în care? 
- Eu mi-aş cere iertare de la toţi cei pe care i-am supărat şi m-aş ruga să moară balaurul peste noapte. 
- Asta poţi face şi fără să fii tu cel ales! Îi replică Cristina uşor sarcastic. Sam roşi. Înalt, cu un ten alb şi ochii de un verde smarald, cu părul său negru, cârlionţat frumos în bucle strălucitoare, roşeaţa din obraji îl făcea perfect. Cristina îl privi şi începu să râdă văzându-i reacţia în obraji. 
- Bine. Atunci îţi cer iertare, rosti Sam cu vocea scăzută, vădit ruşinat de toată situaţia, apoi o lăsă să se îndepărteze şi-şi reluă locul între cei care discutau despre ceea ce toţi aşteptau să treacă. 
Aproape de înserare copiii erau ajunşi acasă. Cristina aşeză masa şi în linişte aşteptau să vină şi tatăl, ca să poată mânca împreună. 
- Schimbă pantalonii Yuri, sunt murdari, am să-i spăl în seara asta şi-ai să-i poţi purta mâine din nou. 
- Nu! Vreau să vadă tata cât am mai crescut şi azi!! 
- Yuri, nu eşti cu mult mai mare decât ieri când te-a văzut. 
- Asta va decide tata!! Strigă băiatul aproape furios, nerăbdător să crească şi să ia locul surorii. 
- Eşti mare Yuri, dar încă nu suficient de mare ca să mergi singur cu oile, interveni tatăl care auzise discuţia din uşă. 
- Tată, ai venit! Sări băieţelul în braţele sale. Bărbatul primi îmbrăţişarea cu bucurie, ascunzând temerile în spatele unui zâmbet aproape forţat. 
- Gata. Spălaţi-vă mâinele şi haideţi la masă, zori fata pe cei doi. În câteva clipe erau cu toţii aşezaţi rostind ca o taină rugăciunea de mulţumire pentru cele ce urmau să fie îmbucate. Cina se luă în linişte deplină, chiar şi Yuri tăcea, înfulecând repede tot ce i se pusese în faţă. Tatăl şi fata mâncau cu mult mai greu, cu ochii aţintiţi în farfurie şi gândurile departe. Figura puternică a bărbatului era brăzdată de grijă, pleoapele i se lăsaseră grele peste ochii ce scânteiau ca în căutarea unei soluţii urgente, mişcându-i-se viu ca într-o pâlpâire de lumânare. După masă Cristina puse totul în ordine şi-l pregăti pe Yuri de somn, iar spre bucuria ei, acesta adormi numaidecât, fiind extrem de obosit de la atâta alergătură după cârdul său de gâşte. 
- Mergi liniştit tată, Dumnezeu va avea grijă de noi, nu te mai necăji atâta, îşî petrecu fiica tatăl până la uşă. Acesta păşi afară cu un suspin care părea să taie în bucăţi mărunte liniştea nopţii reci. 
- Aşa voi merge, în Dumnezeu e toată nădejdea noastră. Fata închise uşa în urma tatălui şi trase zăvorul, apoi se lipi de uşă ca într-o cădere uşoară, lăsând să iasă un icnet uşor, după care îngână o mică rugăciune: 
- Doamne, suntem la mila ta, fie-ţi milă de noi! 
În strada luminată doar de puterea stelelor şi a lunii, tatăl îşi ridică şi el privirea către cer, şţiind că doar de acolo vine singura speranţă. Încet se pierdu în şirul de oameni tăcuţi şi trişti care se revărsa la vale spre centrul cetăţii, în faţa stejarului ce aducea aminte de cel din Mamvri. Doar unii erau creştini, dar toţi sperau să întâlnească acolo pe cel Trei Tineri care să-i trimită în linişte acasă, ca şi cum totul s-ar fi putut sfârşi chiar înainte să înceapă. Samuil se apropie şi el de cei care ajunseseră deja acolo, aşteptând să ajungă toată lumea în tăcere. Imediat ce toţi erau acolo, cel mai bătrân scoase o cutie mică în care erau dinainte pregătite un număr de beţigaşe egal cu numărul familiilor din cetate, toate egale, mai puţin unul, acela care va indica familia care va trebui să-şi sacrifice un membru pentru liniştea celorlalţi. An de an, acelaşi ritual. Bărbaţi în putere, ce văzuseră destule grozăvii, veneau aici înlăcrimaţi, ştiind că vor pierde pe cineva drag pentru totdeauna. Bătrânul ridică beţigaşele ca şi cum le-ar binecuvânta în gând şi le întinse mănunchi în faţă lui. Bărbaţii se îmbulziră să ia unul dintre beţigaşele scurte. Doar unul dintre ei va pleca acasă îndurerat, restul vor răsufla uşuraţi încă un an. Împărţirea se termină destul de repede, de acum toţi aşteptau chemarea şi aflarea celui nenorocit. 
- Apropiaţi-vă pe rând! Rosti cu severitate bătrânul. Bărbaţii îl ascultară, de această dată mergeau unul câte unul pentru a-şi compara beţigaşul cu al celui care le împărţise. 
Cutia se umplea la loc cu fiecare bărbat care trecea prin faţa lui. Veni şi vremea lui Samuil să-şi vadă beţigaşul şi să-l măsoare cu al celorlalţi. Şiroaiele deja i se revărsau pe chip, simţise că al lui era cel unic, cel ce prevestea tragedia din viaţa lui. Bătrânul ridică în aer beţigaşul câştigător. Semnul acesta eliberă pe toţi ceilalţi, care adunară celelalte beţigaşe şi s-au pornit spre casele lor fără povara celui ce a rămas singur în mijlocul pieţei. Doar Samuil plin de lacrimi şi-a sprijinit mâna tremurândă în stejarul ce i-a rămas alături, probabil pentru că doar el nu avea picioare, altfel ar fi luat-o la sănătoasa departe, pentru că nimeni n-ar fi putut rezista suferinţei bietului om. Cu fruntea plecată şi palma încordată în coaja vechiului copac, rememora cu încordare fiecare imagine pe care o avea în suflet cu Cristina. Îşi aminti cum alerga prin casă fericit, cu ea în braţe imediat ce se născu, în timp ce pruncuţa plângea puternic pentru a arăta cât e de sănătoasă. Ochii ei semănau cu ai mamei sale, de un albastru ca un cer senin de vară, în care pâlpâie atâtea străluciri câte are bolta noaptea. Culoarea părului era a lui, un blond cald, ca alunele coapte de soarele verii. Picurii ce ajungeau la rădăcinile copacilor îi amintiră de broboanele de febră ce scăldaseră cândva fruntea fetiţei, când fusese bolnavă de bolile copilăriei, cum a stat atunci la capul ei, priveghind. Îşi încleştă degetele în trunchiul arborelui, de parcă ar fi vrut să-i stoarcă viaţa din el sau cel puţin lacrimile pe care le vărsase la rădăcina lui. Dacă ar fi cutezat cineva să se apropie de el în clipa aceea, sigur l-ar fi luat la pumni. Ridică ochii spre cer şi ţipă cu putere: 
- De ce Doamne?! Văzu atunci stelele şi începu să plângă şi mai amarnic, pentru că totul în jur îi amintea de cea ce mâine urma să fie jertfă. Era un copil atât de bun, cum să-l dea bestiei. 
Stelele păreau să strălucească mai puternic, le mai privi odată, în minte îi apărură ochii fetei şi râsul ei când îi număra depărtatele astre cereşti punându-le nume. 
- Tată, am numărat şi mai departe astăzi, va trebui să mai cumperi nişte oi, te întrec în numărătoare. Ştiu să număr până foarte departe, curând nu vei mai putea dovedi cu atâtea oi numărătoarea mea. Spunea râzând plin toate astea, era o fată inteligentă şi plină de viaţă, îl susţinea în afacerea lui cu veselie, nu doar că îl îmbărbăta să o sporească glumind cu număratul lor, dar şi avea grijă de ele cu deosebită blândeţe, la fel cum avea grijă şi de el şi de băiat. 
Nu putea lăsa lucrurile aşa! Îşi adună toate puterile şi începu să fugă cu repeziciune până ajunse la biserica Sfântului Ioan, numit şi Botezătorul. 
- Tu trebuie să mă ajuţi! urlă el cu putere. Intră în biserica încă scăldată în bezne. Se îndreptă spre racla cu mâna sfântului. Degetele mâinii erau răsfirate, în semn că anul va fi bogat. Fără să mai ştie ce face şi de ce, înghenunchie şi brusc toate oasele corpului se liniştiră, toţi rărunchii se eliberară de tensiune, iar lacrimile năvăliseră din nou, dar mult mai senine, ca stropi curaţi de nădejde. Puse mâinile pe racla mică, strângând-o cu mâinile tremurânde de emoţie curată. Îşi ridică trupul cu greutate şi-şi apropie buzele de degetele blând mirositoare ale sfântului. În clipa în care sărută mâna îi veni în minte ideea. Întredeschise buzele cu grijă, apoi dinţii. Îi lăsă, fără să gândească prea mult, să cuprindă carnea dulce şi s-o pătrundă cu forţă. Desprinse astfel degetul cel mic din mână, se ridică apoi cu rapiditate şi ieşi din templu aproape alergând. Până acasă fugi, cu o febră interioară de neînţeles, cu o groază ce i se citea pe chip fără nici o forţare, cu mii de gânduri măcinându-l, zdrobindu-i inima. Nu înţelegea nimic din ceea ce făcuse. De ce făcuse asta? La ce îi va folosi? După crunta pedeapsă venită prin beţigaş, cum îl va mai pedepsi Dumnezeu şi pentru mizeria ce tocmai o săvârşise?! 
Ajunse acasă sfărmat sufleteşte. Fata îl aştepta în prag. Îşi dădu seama, după întârzierea tatălui, că ea fusese aleasă şi-i mulţumea lui Dumnezeu pentru cinstea de a-şi proteja cetatea în acest mod. Mulţumea că legea cerea ca primele sacrificate dintr-o familie să fie fetele. Şi în caz că nu sunt fete, atunci feciorul cel mai mare, dar ea era şi fată şi cea mai mare. Se bucura că tatălui îi va rămâne astfel băiatul, care putea duce mai departe întreaga casă. Era fericită că alţi prieteni de-ai ei se salvaseră şi că întreg satul va fi pus la adăpost prin aceasta. Văzându-şi tatăl sosind îi spuse liniştită: 
- Să mergem tată, sunt pregătită! Zorile se vor revărsa curând. Samuil încuviinţă tăcut. 
Porniră îndată spre peştera din miezul muntelui. Acolo îi va aştepta balaurul pe care nu-l văzuseră niciodată, până acum. În fiecare an altcineva îi salvase pe ei şi întreaga cetate. Acum era rândul lor să salveze pe alţii. Tot drumul păstrară liniştea, fiecare rugându-se în sufletul lui. Fetei i se părea uşor de urcat, tatălui infernal. Ea vedea izbăvirea întregii cetăţi prin jertfa sa şi urca plină de curaj, el simtea pierderea iremediabilă ce urma şi păşea ca înspre moarte, cu groază. Ajunseră în faţa peşterii la timpul cuvenit. Soarele îşi întindea leneş degetele peste culmi, îşi deschidea uşurel ochiul mare, dezlipind geană de pe geană, până când lumina curpinse întregul munte. Un urlet înfiorător urmă luminii peste munte, aşa cum tunetul urmează fulgerului. Balaurul se trezise şi-şi aştepta dejunul. În faţa lui înlemniră amândoi. Curajul fetei se topi la vederea dimensiunilor bestiei, dar pentru a şi-l recupera îşi repeta în gând: „Doamne miluieşte! Se va sfârşi repede. Nu-l lăsa pe tata să vadă asta Hristoase!”. Samuil se albi pe loc când văzu animalul. Pielea îi era neagră cu reflexii roşiatice, de parcă aburul fierbinte i-ar fi ieşit prin toţi porii şi nu doar prin nările uriaşe. Ochii verzi, imenşi, înconjuraţi de solzi ca de peşte, iar pe întreaga coloană un şir lung de colţi ascuţiţi ce se sfârşea cu unul mai special, în vârful cozii viguroase. Izbi coada de pământ cu atâta putere încât cei doi simţiră un cutremur înfiorător care îi trânti într-o clipă la pământ. 
- Tată, pleacă, nu are rost să mai rămâi! Balaurul îşi căscă gura aşteptând ceea ce gândea că trebuie să primească. Samuil îşi reveni ca prin minune, scuipa din gură degetul şi alergând spre gura deschisă a balaurului îl aruncă plin de forţă înăuntru, rostind ca pentru sine: „Doamne, ai milă!” 
Fiara căscă ochii mari şi încercă să se ridice în capul oaselor, însă nu reuşi să-şi ridice decât gândul lung, pentru a-şi înghide gura brusc şi a-l lăsa să cadă într-o izbitură puternică de stânca pe care stătea an de an pentru a-şi primi jertfa cerută. Anul acesta jertfa cu el însuşi. Cu ochii în lacrimi, fata şi tatăl l-au privit minute în şir, neştiind ce fel de cuvinte să adune ca mulţumire, ce gest să facă în semn de răsplată pentru ajutorul lui Dumnezeu. Îngânară ceva fără înţeles şi porniră din nou în linişte spre sat. Era o altă linişte, una scăldată în lacrimi de mulţumire. La miezul zilei, pe poarta cetăţii, de această dată, intrau doi oameni...