sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Au fost doi, Ioan şi un balaur

Zilele de sărbătoare se sfâşiseră, cetatea căzuse deja într-o mare tristeţe în aşteptarea sorţilor care decideau sacrificiul anual din această perioadă. Doar unii copii mai alergau ici colo, nepăsători, nefiind încă la vârsta înţelegerii acelor lucruri care îi sfărmau sufleteşte pe părinţii lor. Cei mai mari înţelegeau foarte bine de ce străzile sunt pustii şi toţi cupinşi de asemenea supărare, însă cu greu mai găseai dinte ei pe uliţele mici pe vreunul. Se întâlneau doar seara, când se întorceau pe la casele lor, care cu oile, care cu vitele, care cu porcii. Cristina purta de grijă câtorva oi din turma tatălui ei, pentru a-l putea urmări şi pe fratele ei mai mic, care se îngrijea de un şir de gâşte de care era foarte mândru. Le alerga din spate cu o biciuşcă împletită din salcie, vesel nevoie mare că e şi el bărbat în casă şi munceşte, deci nu mai primeşte mâncare fără să facă şi el ceva. Cristina râdea de el, părându-i-se caraghios în pantalonii vechi ai tatălui, suflecaţi şi strânşi cu sfoară la mijloc. Avea atâţia alţii buni, dar se încăpăţâna să-I poarte pe aceia, ca să-şi dea seama singur când va ajunge şi el la fel de mare ca tatăl său. 
- Când voi sufleca pantalonii doar până la genunchi, voi fi suficient de mare ca să merg eu cu oile, iar tu vei sta acasă. Fiindcă asta e treabă de bărbaţi! Şi lumea nu va mai râde de noi, ai să vezi tu! repeta Yuri surorii lui. Cristina surâdea mereu la ameninţările frăţiorului ei, îi plăcea să meargă cu oile. De când mama nu mai era, iar tatăl căuta din zori şi până în seară clienţi, pentru produsele lui, având turmă mare, ea devenise un fel de mamă şi tată pentru cel mic, iar el era nostim în încercarea lui de a-i purta de grijă surorii sale. Yuri trecuse în faţa ei, alergând gâştele mai departe spre casă, aşa că ea zâmbea liniştită urmărind oiţele şi atingând uşor cu mâna pe câte una care rămânea în urmă. O parte dintre tineri se grupaseră şi discutau mocnit despre cele ce urmau zilele astea. Un băiat cam de seama Cristinei se desprinse din grupul celor ce discutau şi îşi aşeză paşii lângă ai ei. 
- Ce-ai face tu dacă n-ai mai avea decât o zi de trăit? 
- Sam, haide să nu discutăm despre asta! 
- De ce să nu discutăm? Cu toţii ne gândim şi asta e clar! Spune, ce ai face? 
- N-aş face nimic Sam. Într-o zi tot o să murim, ce mai contează în care? 
- Eu mi-aş cere iertare de la toţi cei pe care i-am supărat şi m-aş ruga să moară balaurul peste noapte. 
- Asta poţi face şi fără să fii tu cel ales! Îi replică Cristina uşor sarcastic. Sam roşi. Înalt, cu un ten alb şi ochii de un verde smarald, cu părul său negru, cârlionţat frumos în bucle strălucitoare, roşeaţa din obraji îl făcea perfect. Cristina îl privi şi începu să râdă văzându-i reacţia în obraji. 
- Bine. Atunci îţi cer iertare, rosti Sam cu vocea scăzută, vădit ruşinat de toată situaţia, apoi o lăsă să se îndepărteze şi-şi reluă locul între cei care discutau despre ceea ce toţi aşteptau să treacă. 
Aproape de înserare copiii erau ajunşi acasă. Cristina aşeză masa şi în linişte aşteptau să vină şi tatăl, ca să poată mânca împreună. 
- Schimbă pantalonii Yuri, sunt murdari, am să-i spăl în seara asta şi-ai să-i poţi purta mâine din nou. 
- Nu! Vreau să vadă tata cât am mai crescut şi azi!! 
- Yuri, nu eşti cu mult mai mare decât ieri când te-a văzut. 
- Asta va decide tata!! Strigă băiatul aproape furios, nerăbdător să crească şi să ia locul surorii. 
- Eşti mare Yuri, dar încă nu suficient de mare ca să mergi singur cu oile, interveni tatăl care auzise discuţia din uşă. 
- Tată, ai venit! Sări băieţelul în braţele sale. Bărbatul primi îmbrăţişarea cu bucurie, ascunzând temerile în spatele unui zâmbet aproape forţat. 
- Gata. Spălaţi-vă mâinele şi haideţi la masă, zori fata pe cei doi. În câteva clipe erau cu toţii aşezaţi rostind ca o taină rugăciunea de mulţumire pentru cele ce urmau să fie îmbucate. Cina se luă în linişte deplină, chiar şi Yuri tăcea, înfulecând repede tot ce i se pusese în faţă. Tatăl şi fata mâncau cu mult mai greu, cu ochii aţintiţi în farfurie şi gândurile departe. Figura puternică a bărbatului era brăzdată de grijă, pleoapele i se lăsaseră grele peste ochii ce scânteiau ca în căutarea unei soluţii urgente, mişcându-i-se viu ca într-o pâlpâire de lumânare. După masă Cristina puse totul în ordine şi-l pregăti pe Yuri de somn, iar spre bucuria ei, acesta adormi numaidecât, fiind extrem de obosit de la atâta alergătură după cârdul său de gâşte. 
- Mergi liniştit tată, Dumnezeu va avea grijă de noi, nu te mai necăji atâta, îşî petrecu fiica tatăl până la uşă. Acesta păşi afară cu un suspin care părea să taie în bucăţi mărunte liniştea nopţii reci. 
- Aşa voi merge, în Dumnezeu e toată nădejdea noastră. Fata închise uşa în urma tatălui şi trase zăvorul, apoi se lipi de uşă ca într-o cădere uşoară, lăsând să iasă un icnet uşor, după care îngână o mică rugăciune: 
- Doamne, suntem la mila ta, fie-ţi milă de noi! 
În strada luminată doar de puterea stelelor şi a lunii, tatăl îşi ridică şi el privirea către cer, şţiind că doar de acolo vine singura speranţă. Încet se pierdu în şirul de oameni tăcuţi şi trişti care se revărsa la vale spre centrul cetăţii, în faţa stejarului ce aducea aminte de cel din Mamvri. Doar unii erau creştini, dar toţi sperau să întâlnească acolo pe cel Trei Tineri care să-i trimită în linişte acasă, ca şi cum totul s-ar fi putut sfârşi chiar înainte să înceapă. Samuil se apropie şi el de cei care ajunseseră deja acolo, aşteptând să ajungă toată lumea în tăcere. Imediat ce toţi erau acolo, cel mai bătrân scoase o cutie mică în care erau dinainte pregătite un număr de beţigaşe egal cu numărul familiilor din cetate, toate egale, mai puţin unul, acela care va indica familia care va trebui să-şi sacrifice un membru pentru liniştea celorlalţi. An de an, acelaşi ritual. Bărbaţi în putere, ce văzuseră destule grozăvii, veneau aici înlăcrimaţi, ştiind că vor pierde pe cineva drag pentru totdeauna. Bătrânul ridică beţigaşele ca şi cum le-ar binecuvânta în gând şi le întinse mănunchi în faţă lui. Bărbaţii se îmbulziră să ia unul dintre beţigaşele scurte. Doar unul dintre ei va pleca acasă îndurerat, restul vor răsufla uşuraţi încă un an. Împărţirea se termină destul de repede, de acum toţi aşteptau chemarea şi aflarea celui nenorocit. 
- Apropiaţi-vă pe rând! Rosti cu severitate bătrânul. Bărbaţii îl ascultară, de această dată mergeau unul câte unul pentru a-şi compara beţigaşul cu al celui care le împărţise. 
Cutia se umplea la loc cu fiecare bărbat care trecea prin faţa lui. Veni şi vremea lui Samuil să-şi vadă beţigaşul şi să-l măsoare cu al celorlalţi. Şiroaiele deja i se revărsau pe chip, simţise că al lui era cel unic, cel ce prevestea tragedia din viaţa lui. Bătrânul ridică în aer beţigaşul câştigător. Semnul acesta eliberă pe toţi ceilalţi, care adunară celelalte beţigaşe şi s-au pornit spre casele lor fără povara celui ce a rămas singur în mijlocul pieţei. Doar Samuil plin de lacrimi şi-a sprijinit mâna tremurândă în stejarul ce i-a rămas alături, probabil pentru că doar el nu avea picioare, altfel ar fi luat-o la sănătoasa departe, pentru că nimeni n-ar fi putut rezista suferinţei bietului om. Cu fruntea plecată şi palma încordată în coaja vechiului copac, rememora cu încordare fiecare imagine pe care o avea în suflet cu Cristina. Îşi aminti cum alerga prin casă fericit, cu ea în braţe imediat ce se născu, în timp ce pruncuţa plângea puternic pentru a arăta cât e de sănătoasă. Ochii ei semănau cu ai mamei sale, de un albastru ca un cer senin de vară, în care pâlpâie atâtea străluciri câte are bolta noaptea. Culoarea părului era a lui, un blond cald, ca alunele coapte de soarele verii. Picurii ce ajungeau la rădăcinile copacilor îi amintiră de broboanele de febră ce scăldaseră cândva fruntea fetiţei, când fusese bolnavă de bolile copilăriei, cum a stat atunci la capul ei, priveghind. Îşi încleştă degetele în trunchiul arborelui, de parcă ar fi vrut să-i stoarcă viaţa din el sau cel puţin lacrimile pe care le vărsase la rădăcina lui. Dacă ar fi cutezat cineva să se apropie de el în clipa aceea, sigur l-ar fi luat la pumni. Ridică ochii spre cer şi ţipă cu putere: 
- De ce Doamne?! Văzu atunci stelele şi începu să plângă şi mai amarnic, pentru că totul în jur îi amintea de cea ce mâine urma să fie jertfă. Era un copil atât de bun, cum să-l dea bestiei. 
Stelele păreau să strălucească mai puternic, le mai privi odată, în minte îi apărură ochii fetei şi râsul ei când îi număra depărtatele astre cereşti punându-le nume. 
- Tată, am numărat şi mai departe astăzi, va trebui să mai cumperi nişte oi, te întrec în numărătoare. Ştiu să număr până foarte departe, curând nu vei mai putea dovedi cu atâtea oi numărătoarea mea. Spunea râzând plin toate astea, era o fată inteligentă şi plină de viaţă, îl susţinea în afacerea lui cu veselie, nu doar că îl îmbărbăta să o sporească glumind cu număratul lor, dar şi avea grijă de ele cu deosebită blândeţe, la fel cum avea grijă şi de el şi de băiat. 
Nu putea lăsa lucrurile aşa! Îşi adună toate puterile şi începu să fugă cu repeziciune până ajunse la biserica Sfântului Ioan, numit şi Botezătorul. 
- Tu trebuie să mă ajuţi! urlă el cu putere. Intră în biserica încă scăldată în bezne. Se îndreptă spre racla cu mâna sfântului. Degetele mâinii erau răsfirate, în semn că anul va fi bogat. Fără să mai ştie ce face şi de ce, înghenunchie şi brusc toate oasele corpului se liniştiră, toţi rărunchii se eliberară de tensiune, iar lacrimile năvăliseră din nou, dar mult mai senine, ca stropi curaţi de nădejde. Puse mâinile pe racla mică, strângând-o cu mâinile tremurânde de emoţie curată. Îşi ridică trupul cu greutate şi-şi apropie buzele de degetele blând mirositoare ale sfântului. În clipa în care sărută mâna îi veni în minte ideea. Întredeschise buzele cu grijă, apoi dinţii. Îi lăsă, fără să gândească prea mult, să cuprindă carnea dulce şi s-o pătrundă cu forţă. Desprinse astfel degetul cel mic din mână, se ridică apoi cu rapiditate şi ieşi din templu aproape alergând. Până acasă fugi, cu o febră interioară de neînţeles, cu o groază ce i se citea pe chip fără nici o forţare, cu mii de gânduri măcinându-l, zdrobindu-i inima. Nu înţelegea nimic din ceea ce făcuse. De ce făcuse asta? La ce îi va folosi? După crunta pedeapsă venită prin beţigaş, cum îl va mai pedepsi Dumnezeu şi pentru mizeria ce tocmai o săvârşise?! 
Ajunse acasă sfărmat sufleteşte. Fata îl aştepta în prag. Îşi dădu seama, după întârzierea tatălui, că ea fusese aleasă şi-i mulţumea lui Dumnezeu pentru cinstea de a-şi proteja cetatea în acest mod. Mulţumea că legea cerea ca primele sacrificate dintr-o familie să fie fetele. Şi în caz că nu sunt fete, atunci feciorul cel mai mare, dar ea era şi fată şi cea mai mare. Se bucura că tatălui îi va rămâne astfel băiatul, care putea duce mai departe întreaga casă. Era fericită că alţi prieteni de-ai ei se salvaseră şi că întreg satul va fi pus la adăpost prin aceasta. Văzându-şi tatăl sosind îi spuse liniştită: 
- Să mergem tată, sunt pregătită! Zorile se vor revărsa curând. Samuil încuviinţă tăcut. 
Porniră îndată spre peştera din miezul muntelui. Acolo îi va aştepta balaurul pe care nu-l văzuseră niciodată, până acum. În fiecare an altcineva îi salvase pe ei şi întreaga cetate. Acum era rândul lor să salveze pe alţii. Tot drumul păstrară liniştea, fiecare rugându-se în sufletul lui. Fetei i se părea uşor de urcat, tatălui infernal. Ea vedea izbăvirea întregii cetăţi prin jertfa sa şi urca plină de curaj, el simtea pierderea iremediabilă ce urma şi păşea ca înspre moarte, cu groază. Ajunseră în faţa peşterii la timpul cuvenit. Soarele îşi întindea leneş degetele peste culmi, îşi deschidea uşurel ochiul mare, dezlipind geană de pe geană, până când lumina curpinse întregul munte. Un urlet înfiorător urmă luminii peste munte, aşa cum tunetul urmează fulgerului. Balaurul se trezise şi-şi aştepta dejunul. În faţa lui înlemniră amândoi. Curajul fetei se topi la vederea dimensiunilor bestiei, dar pentru a şi-l recupera îşi repeta în gând: „Doamne miluieşte! Se va sfârşi repede. Nu-l lăsa pe tata să vadă asta Hristoase!”. Samuil se albi pe loc când văzu animalul. Pielea îi era neagră cu reflexii roşiatice, de parcă aburul fierbinte i-ar fi ieşit prin toţi porii şi nu doar prin nările uriaşe. Ochii verzi, imenşi, înconjuraţi de solzi ca de peşte, iar pe întreaga coloană un şir lung de colţi ascuţiţi ce se sfârşea cu unul mai special, în vârful cozii viguroase. Izbi coada de pământ cu atâta putere încât cei doi simţiră un cutremur înfiorător care îi trânti într-o clipă la pământ. 
- Tată, pleacă, nu are rost să mai rămâi! Balaurul îşi căscă gura aşteptând ceea ce gândea că trebuie să primească. Samuil îşi reveni ca prin minune, scuipa din gură degetul şi alergând spre gura deschisă a balaurului îl aruncă plin de forţă înăuntru, rostind ca pentru sine: „Doamne, ai milă!” 
Fiara căscă ochii mari şi încercă să se ridice în capul oaselor, însă nu reuşi să-şi ridice decât gândul lung, pentru a-şi înghide gura brusc şi a-l lăsa să cadă într-o izbitură puternică de stânca pe care stătea an de an pentru a-şi primi jertfa cerută. Anul acesta jertfa cu el însuşi. Cu ochii în lacrimi, fata şi tatăl l-au privit minute în şir, neştiind ce fel de cuvinte să adune ca mulţumire, ce gest să facă în semn de răsplată pentru ajutorul lui Dumnezeu. Îngânară ceva fără înţeles şi porniră din nou în linişte spre sat. Era o altă linişte, una scăldată în lacrimi de mulţumire. La miezul zilei, pe poarta cetăţii, de această dată, intrau doi oameni...