vineri, 30 martie 2012

Când îngerii dorm, cine veghează peste ei? Sunt îngeri care pier, cuvinte ce dispar, amintiri ce se uită. Ba nu. Nimic nu se schimbă. Amintirile doar se scufundă, dar şi în cel mai întunecat ocean pot străluci în unele momente, poate în cele în care te aştepţi cel mai puţin. Poţi! Crede-mă, poţi! Chiar şi când amintirile par pierdute din memorie, sentimentele rămân. N-o să te uit niciodată! Nu spune aşa, ţii minte? White lie to love. Asta e. Dragostea nu dispare, dar nu te poate împiedica să mergi înainte. Aceeaşi sârmă din nasul bestiei fără dinţi, ha ha, ştii tu... Te iubesc! Of trupuşor, ce m-aş face dacă nu te-aş putea strânge în braţe? Dacă nu ţi-aş auzi azi inimioara aş plânge. De ce plângi? Nu ştiu. Dar ce simţi? nu se poate să nu ştii. Nu ştiu de ce aş plânge, de bucuria împărtăşirii emoţiilor sau de nenorocirea situaţiilor scăldate în imposibil... Cum te simţi? Bine! Sunt fericită. Mi-e aprope bine. Azi nu mai văruim, toate sunt vraişte. Aş vrea să pot citi. Crezi că voi face faţă la ceea ce îşi doreşte de la mine? N-aş vrea să îl dezamăgesc. Cred că aş fi în stare să învăţ cifre pentru el, trebuie doar să fiu mai atentă. Sunt atât de obosită. Vrei să mergem împreună la mare? Mă gândesc de câtăva vreme la asta. Nu mergem nicăieri. La muncă! La muncă soldaţi! M-a emoţionat, n-am ştiut că mă citeşte. De ce ar face asta? Sunt atât de obosită... Îmi lipseşti. Să îţi mai spun ceva! Afară plouă. E vremea care îmi place mie, ne place nouă. Aceea când mă urc şi stau pe pervaz pierdută.
Ce frumos stau boabele de ploaie pe crenguţe! Doamne, ce frumos! Ieri seară am văzut prima frunză... Mmmm... Mi s-a umplut sufletul de fericire, parcă mi-a şters orice gând şi am zâmbit. Cum ai zâmbit? Oh, ştiu, am promis să zâmbesc mereu, am ajuns în schimb să mă plâng clipă de clipă că nu mai pot... Ţi-am promis, ştiu... Dragule, întinde-ţi nasul în vânt. Ce frumos miroase ploaia, nu-i aşa? Vreau să stau pe pervaz. Mmmm, ce bine miroase... Dragule, miroase a dragoste.. E atât de frumos, ce mai contează că e doar un vis? Uite! Păsări albastre! Crezi că sunt lebede? De ce să nu fie albastre? E visul meu, eu aleg ce să fie, ce te bagi? Da, sunt lebede albastre, plouă cu stropi coloraţi şi raze de soare ce despică întunericul. Ştii cum e dragostea? Ştii ce nuanţă are? Este pastel! Da! Este pastelată. E ca una dintre picturile acelea pe care încerc să mi le amintesc eu. Îmi este atât de... Da... Am înţeles. Îţi dau dreptate. (Îmi este atât de...)

joi, 29 martie 2012

Pauza dintre cuvinte

Gândeşte-te, muzica e matematică pură. Ceea ce faci tu cere măestrie? Arcuşul pe o vioară, degetele pe o harpă sau pe clapele unui pian, buzele pe un nai sau un flaut, astea cer... Emoţia nu e doar a celui ce ascultă, ci e împreună lucrare cu emitentul sunetelor. Chiar şi mai mult, prin ceea ce se crează ca sunet ai acces la alte vieţi, unele dintre ele apuse. Compozitorii au pus suflarea lor de viaţă acolo. Nici o simfonie nu e completă fără emoţia autorului. Să te gândeşti că el e mereu prezent în sală sau lângă tine când stai cu perechea de căşti pe urechi. El face totul posibil. Ce ar fi cuvintele fără emoţie? Îţi dai seama? Citeşti ce scriu şi-ţi vine a râde, nu înţelegi nimic. Când sufletul e închis, nimic nu vibrează în el. Pietrele aruncate în gol nu cad nicăieri, nici zborul lor nu are sunet. E lipsă totală. Acela e iadul, lipsa emoţiei. Câţi dintre noi nu-l purtăm deja în inimile noastre? "Pledez pentru indiferenţă!" Mai bine taci şi ascultă... Tăcerile spun atât de multe. Pauzele dintre sunete sunt la fel de importante ca sunetele. Respiraţiile au importanţă. Ca şi suspinele. Ce e deasupra matematicii? Logica! Logica implică raţiune, iar raţiunea este tronul inimii, înţelepciunea vine din judecata cea dreaptă a inimii. Nu se poate, înţeleg. Totuşi, vă rog, gândiţi-vă bine, cu inima deschisă. Tot ce nu poate viaţa, poate inima. De-aţi fi aşa de buni, vă rog, poate înţelegeţi, pauzele din cuvintele mele... Nu se poate face nimic! Mă mulţumesc să simt totul. Pot acţiona după legile vieţii, crudul Cezar îşi cere drepturile sale. De-aţi auzi pauzele din cuvintele mele...

marți, 27 martie 2012

“Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.”

Constantin Noica

luni, 26 martie 2012

“Iubirea nu ar trebui să implice aşteptări; altfel, bucuria moare. Atunci când ai aşteptări, frustrările vin. Nimeni nu îţi poate îndeplini aşteptările şi nu e nimeni care are nevoie ca tu să îi îndeplineşti aşteptările. Acestea provin din mânie, dintr-o minte nevrotică. Dacă cineva chiar îţi îndeplineşte aşteptările, atunci dragostea adevărată dispare. Iar celălalt devine o necesitate, o nevoie, o posesiune – o posesiune valoroasă, dar în acelaşi timp o posesiune ca toate celelalte.”
OSHO

vineri, 23 martie 2012

Îmi taiau părul şi plângeam. Dragul meu, îmi tăiau părul. Simţeam cum, după ce mi-au măsurat fruntea şi întreg capul, spunând că mai măsoară ceva îmi tundeau părul până la rădăcina cu o maşină de tuns. Plângeam, mă gândeam că dacă mă tund n-o să mă mai placi. De ce mă tundeau? Mă pregăteau de ceva. Unei femei îi făcuseră clismă, mă uitam îngrozită, nu vroiam să îmi facă şi mie. Pentru ce mă pregăteau? De ce nu-mi spuneau nimic? Ce aveam? Descoperiseră ceva. Toţi ştiau. Numai mie nu mi se spunea nimic. Era vorba despre mine, înţelegi? De ce se ascundeau de mine? E o prostie! E primăvară. Eu nu mă pot ridica din pat. Camera se învârte cu mine.
- Bună dimineaţa. Ia uită-te pe geam să vezi, ninge!
- Poftim? nu reuşesc să mă ridic, totul se învârte.
- Glumeam, dar cică vom avea din nou zăpadă.
- Nu, nu cred.
7:50, urc la 9. Bat la uşă. Bună ziua. Dar cum aţi intrat? Portarul nu dă drumul până la 8:30. Cred că v-au luat drept unul de-a noastru. Mai aşteptaţi câteva minute vă rog. Bine, aştept. Vangelis şi Jon. Intraţi vă rog. Vom fi în concediu până joi. Ne aduceţi tot ce aţi adus azi şi încă..
Alo, alo?! Cred că s-a întrerupt, asta pentru că tu eşti în autobuz şi eu în tramvai. Stai, mă sună şefu, răspund şi revin. Da, sunt în tramvai. Am fost. Mi-au zis să revin joi. O să vă explic mai multe. Unde sunteţi? Dan! Spre Năvodari, nu spre Călăraşi, hai că ne învârtim în cerc de o oră! La Contanţa, hai că vorbim acuş. Da. Lauris, ce vor ăştia să facă în Târgu Cucu? Eşti acolo? Eu tocmai am plecat, ce tare. Nu mai sunt, am trecut şi eu. Aha. Ai văzut că şi-n Fundaţie sapă. Ăştia sapă tot oraşul. Prin Fundaţie trez zilnic, normal că am văzut. Telefonul meu cedează psihic. Ai ajuns? Da. Ha, ce tare. Ştia că o să intru să-mi iau de mâncare de aici, îmi cumpără deja. Mersi. Vorbim. Pup.
Alo, fată, zi-mi şi mie cum facem cu maşinile astea de la Fălciu? Păi sunt acolo fată. Cum sunt acolo? Cine le dă lor aviz să plece? Vai fată, nu m-am gândit la asta! Băi fată, tu ştii ce frumos vorbeam eu înainte? Înainte să te măriţi sau ce? Nu fată, înainte de sezonul ăsta. Acu' tot scap câte o p***, dar mă mai răcoresc şi eu, că nu mai pot. Măi, cum facem cu avizele? Cum pleacă maşinile tale de la Clientul Clientului meu? Nu ştiu fată, hai că întreb şi eu pe aici. Alo, Clientu, cum facem cu avizele de însoţire a mărfii pentru marfa returnată? ea trebuie să ajungă la Iaşi, şoferii au nevoie de avize. Mergeţi la Fălciu şi le daţi, eu nu pot să merg pentru o măşină până acolo. Daţi-mi un număr de telefon de acolo, să le trimit prin fax avizele. Nu au fax acolo. Daţi-mi un număr de telefon, o să mă descurc. Alo, Clientul Clientului, vă rog, daţi-mi un număr de fax ca să trimit avizele şoferilor. Ce avize măh, nu mă interesează pe mine asta, ai înţeles? Şoferul nu poate pleca fără documente. Nu mă interesează pe mine, ai înţeles? Ştiţi ceva, vă rog să nu vă mai permiteţi să-mi vorbiţi aşa. Nu mă cunoaşteţi, deci acest "ai înţeles" nu-şi are locul. Zbang! Ei lasă, nenorocitul! Fată, ăla mi-a trântit telefonul în nas! Câţi km am de la Iaşi la Fălciu? Dacă mă duc nu mă opresc până nu-i spun tot ce am de zis. E un nesimţit! Aproape mi-a luat la bătaie şoferii. Măi, Clientul şi-a căutat oameni în sat ca să încarce, i-a plătit, pentru că el n-a vrut să îi dea oamenii pentru asta. Da fată, nici motostivuitorul nu i l-au dat. Oamenii ăia din sat încarcă cu spatele, de la 50 de metri. E nebun! Doamnă, ăsta e număr de fax, trimiteţi aici. Fată, ce-o fi cu ăsta, după ce mi-a trântit telefonul în nas, acum îmi vorbeşte frumos. Laura, ai timp? Hai să-mi iau maşina de la service. Laura, de ce ai plecat de la birou? Când te întorci? Hai, hai, crapă pământul, de ce te-a luat de la birou? Trebuia să fii acolo. Hai, află cât s-a încarcat. Nu trebuia să iau de la tine sarcina asta. De acum nu mai fac prostia asta, o să ne-o luăm în freză, înţelegi? Te rog, de acum te ocupi numai tu. Te rog, bine? 186 de tone. Sigur? Da, am socotit cu Laura. Bine, atunci atât este. Vă rog, vreau avizele şi facturile. Da... poate reuşesc şi eu să mă ocup şi de treburile mele. Am plicurile făcute de o săptămână şi le tot desfac să mai adaug câte ceva..
Mulţi confunda comunismul cu altceva, comunitarismul nu e tot una. Da, e adevărat, în aceea perioadă arta a atins o culme. În vremuri tulburi singura eliberare e creaţia. Cele mai frumoase opere evreieşti vin din ghetto.  Iorga spunea că fără cultură nu poate exista politică. Becali spune că în capitalism nu mai există cultură, exista doar banul! Nu cred în nivelarea categoriilor sociale, nu sunt de acord cu această nivelare. Treptele sunt fireşti, doar că din păcate sunt inverse. Creştinismul a început când Iisus a murit ca om pe cruce, ateismul a început când pe cruce a murit Dumnezeu. "Eli, Eli, lama sabahtani?!", se traduce de unii "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce m-ai parasit?", de altii "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, cum m-ai proslavit!". Francezii au doua cuvinte pentru dorinţă: je desire şi je te souhaite. Noi avem doar a dori, ei au a dori pentru propria persoana si a dori pentru altul, a ura. Se soucie de... Je m'apelle Babel. Babel singnifie confusion. Aha, c'ete ca. Dieux nu înseamnă lumină, ci dispersarea luminii...

Dacă mă îmbolnăvesc ai să mă mai iubeşti? Ai să simţi când mi-e rău? Ai să stai lângă mine dacă am nevoie?.. Dacă mor... Promiţi să mă uiti? Promite! N-o să mai fie alta. Nu aş putea. Promite că mă uiţi! Stai lângă mine cât poţi, apoi uită-mă.

O vreme am să lipsesc... Sunt energică, sunt veselă... Nu înţeleg, de ce mă tund? N-o să mă mai placi dacă îmi taie părul...

miercuri, 21 martie 2012

Voci... Celtic Woman





Nu există zădărnicie. La fel cum nu există imposibil. În adolescenţă mi-am propus ca prin viaţa mea să scot din vocabular cuvântul "imposibil". Orice lucru poate fi sfidat până la înfrângerea totală, nu există "nu se poate", nici "renunţare" definitivă. Există pauze, momente de abandon, clipe de disperare... Când merg la doctor sau la vreo instituţie publică, mă înarmez cu răbdare, eventual cu o carte. Lumea nu înţelege de ce eu nu mă enervez şi nu mă agit ca toţi ceilalţi, mă privesc curios. Numai nu spun: "ce o fi şi asta?" Habar nu au că eu ador să îi analizez pe ei. În ianuarie am stat ultima dată în spital, am întâlnit din nou personaje de poveste. O doamnă care nu avusese în viaţa ei nici o durere, care ajunsese la şapte zeci şi ceva de ani, arătând de nici patruzeci, fără o durere cât de mică. Acum avea dureri de burtă, pe care le resimţea foarte puternice, deşi la lipsa de boală ar fi putut fi trecute cu vederea cu uşurinţă. Toată lumea se abţinea să nu-i spună: "doamnă, n-ai avut nici o durere în viaţa ta, ai aproape şaptezeci de ani, chiar vrei să ratezi cu totul experienţa durerii?". Mă uitam la ea. Se vedea că a fost o femeie care a muncit, deşi mâinile albe şi curate, tot aspectul ei de doamnă îngrijită, chiar dacă de la ţară, toată cochetăria care îi rămăsese, acopereau migălos şi atent anii de muncă. O priveam şi-mi spuneam, dacă ar fi să îmbătrânesc, aşa aş vrea să ajung. Ca ea sau ca doamna doctor, care avea un rafinament şi o fumuseţe năucitoare prin toată eleganţa ei. Ai observat că blânzii şi naivii sunt întotdeauna frumoşi? Dacă ar fi să îmbătrânesc, vreau să ajung cu nepoţii pe munte, să le explic cum se păşeşte cu grijă, pentru a nu deranja sfinţenia clipei şi a naturii. Le voi părea ciudată... Poate de aceea ar fi mai bine să mor din timp.
Nu trebuie să aştepţi nimic, nici să ai aşteptări... aşa e, când ai aşteptări şi vezi că nu ţi se împlinesc, devii nervos, totul te irită, reacţionezi... Adevărata aşteptare e mersul înainte. N-o poţi pretinde decât ţie! Mergi înainte şi pregăteşte-te pentru un nou moment. Fii pregătit mereu pentru orice, lasă-te surprins cu înţelepciune, fără panică. Ăsta e tot secretul. Răbdarea e esenţială. Se poate cultiva oricând, o poţi moşteni de la mine. Când sunt eu agitată, tu mă linişteşti. Ai rămas fericirea mea. Mersul pe sârma ghimpată are sensul său. Nimic nu e întâmplător. Sau totul! Tot una. Zădărnicie nu există, întreg universul conspiră în realizarea dorinţelor tale, spunea. Eu cred că întreg universul te pregăteşte, te educă în sensul devenirii tale. Ţi se pune la picioare, ca tu să înţelegi. Ce-ai înţeles până acum? Mă mai iubeşti? De ce arunci vorbe? Cui mă laşi? Am să-mi cumpăr mărgele chihlimbarii. Sau mai bine cercei. Ştii, n-am purtat demult cercei. Parcă mi-e dor. Îmi lipseşte eleganţa. Spun unii că mersul meu e plutire, se întreabă cum mi-e pasul fără sunet, fără mişcare? Eu cred că mi-e mersul apăsat, puternic, milităresc. Eşti o copilă! Oare? Faţă în faţă, care ar fi mai copil? Dar lipiţi spate în spate? Cine ar fugi şi cine s-ar lăsa cărat? Eşti o copilă! Ce bine! Atunci stârvu-mi pe care îl porţi în spate nu este greu. Copiii sunt uşori. Când ai murit? Demult, demult tare. Murisem încruntată. Până să vii tu am stat tristă. Tu m-ai trezit din moarte, mi-ai pus zâmbetul pe buze şi m-ai trimis înapoi la culcare. Somn uşor iubito. Tu mai ai mult până să adormi, mult mai mult decât mine.. Am fost atât de fericită cu tine... Doar tu m-ai făcut să zâmbesc. Mi-a rămas zâmbetul, nu mai pot să mă încrut. Mulţumesc că m-ai făcut bine... Nimic nu e întâmplător, aşteptarea are un rost. Educă! Te pregăteşte pentru ce urmează să fie. Mersul înainte, asta e condiţia. Acum am zâmbetul meu. E mult mai uşor pasul pe sârma ghimpată. Mulţumesc. Nimic nu e întâmplător.

marți, 20 martie 2012

The Voice

3 clipe

“Şahul se joacă în mintea ta şi nu pe masa din faţa ta, a spus el. Dacă joci numai ce vezi, nu o să câştigi niciodată. Ideea este că pentru a excela în şah şi în orice alt domeniu, trebuie să-ţi imaginezi. Trebuie să vezi dincolo de ce se află în faţa ta.”


Howard Roughan

Te-am şocat, aşa-i? Te-am şocat şi mai apoi te-am scârbit. Te-ai întors acolo unde trebuiai să rămâi de la bun început. Îmi rezerv dreptul de a te şoca mai departe. N-ai mers unde ai ameninţat că vei merge. Eşti încă nervos pe mine. O să-ţi treacă dragule, nu fac nimic cu răutate, cândva vei înţelege. Aşa-i că vrei să pleci înapoi acasă? Şi ei s-au liniştit. Vei vedea că în timp vor trage înapoi la obârşii, ca şi tine. Eşti tot ce le-a rămas... Mergi înapoi, totul va fi bine, vei vedea... vei vedea... Totul va fi bine.. Deschide scrisoarea aia, nu te mai teme. Ai fost un norocos... Trage aer în piept, numără încet şi deschide scrisoarea... Va fi bine...


"Mai ai trei clipe şi vei uitat totul!", aşa mi-a spus. "Ce vei face în aceste 3 clipe?", a fost întrebarea pe care nu îndrăznea nimeni să o rostească tare. În faţa realităţii dureroase, toţi tac. Cât de uşor e să-ţi imaginezi că vei face faţă oricărei situaţii. Când afli că vei pieri, totul se schimbă. Realizezi tot ce n-ai făcut în viaţă, îţi aminteşti fiecare clipă irosită. Ştii, dimineaţa când mă trezesc, îmi trag greu ciorapii pe mine, nu dorm, sunt foarte trează, dar mintea mi-e goală. E singurul moment de respiro... Când îmi trag ciorapii pe mine am acel blank după care tânjim uneori toţi. E un gol hipnotic, prima clipă de odihnă reală. Nu mă grăbi când îmi trag ciorapii, abia atunci adorm de fapt. Singurul moment în care dorm. În somn fac analiză statistică, încerc să-mi amintesc calculul ecuaţiei de gradul doi. În liceu rezolvam ecuaţii de gradul 5 mergând pe stradă, mereu corect! Acum nu-mi amintesc cum se face ecuaţia de gradul doi. Cum se poate aşa ceva? Ţi-am spus deja, mai ai trei clipe şi vei uita totul! Ce vei face în aceste trei clipe? Cred că voi începe să scriu scrisori. De fapt, ştiu că aşa voi face! Voi scrie scrisori. Voi începe să le scriu tuturor, de la educatoarele şi colegii de grădiniţă, până la ultimul iubit. Vor fi şocaţi, cum eşti tu acum. Unii vor fi scârbiţi, alţii nervoşi, cum eşti tu acum. Cei mai mulţi mă vor iubi, cum mă iubeşti tu acum. Dumnezeu e un mare magician. Îţi arată fericirea, dar nu te amăgeşte. Uite fericirea! Ce vei face acum ca să o capeţi? Nu te amăgeşte niciodată. Îi cer ca un copil: dă-mi Doamne! El vine şi-mi arată: Uite! Are ochi de chihlimbar, dar nu te amăgi. Tot ce e al tău e pus deoparte. Priveşte jucăria, e a altui copil. M-ai făcut să zâmbesc Doamne. Mi-ai amintit că există. Există jucăria altui copil. Mi-e suficient, multumesc Doamne. Stau lângă Tine, mi-e bine, Tu m-ai făcut să zâmbesc la jucăria altui copil... Mai ai trei clipe! Nu uita! Trei clipe!
- Ai văzut vreodată un Rodin?
(- Doamne, e primul meu desen după o sculpură! Fascinaţia pentru Michelangelo a venit mult după...)
- Ai văzut vreodată un Rodin?
(- În poze..)
- Tu ştii cât de perfect e? Cum să-l compar pe Brâncuşi cu Rodin?
(- De ce l-ai compara? E nostim.. De fapt Brâncuşi  a avut o scurtă legătură cu el... a stat o vreme în atelierul lui, şi a plecat spunând că la umbra marilor copaci, nimic nu creşte.. Brâncuşi are nişte scrisori de dragoste senzaţionale, viaţa lui intimă s-ar vinde chiar mai bine decât sculptura lui.)
- Şi câţi mai sunt. Tu îţi dai seama? Şi noi ne legăm de Brâncuşi. Păi ce e el în comparaţie cu alţii?
- Nu mă încântă Brâncuşi. Mereu am crezut că exagerăm opera lui. (La fel pe a altora... Cioran, Eliade, Ionescu, poate şi Vişniec... toţi cei plecaţi peste graniţe, pierduţii noştri...)
- Păi un Rodin.. Ah!
- Un Michelangelo...
- Da, dar un Rodin!..
Mai ai trei clipe! Gong! Mai ai trei clipe! Începând de acum, mai ai trei clipe!
Plec dragul meu, te-aş mai certa un pic, dar ştiu că nu-ţi place. Ştiu, ştiu, te-am şocat... Îmi pare rău... Aş fi vrut să te pot lua cu mai multă blândeţe... Mai am trei clipe, înţelegi?.. Tu mergi acasă, eu voi începe cele trei clipe. Promit! Promit ca una întreagă să fie doar a ta! Bine? Da, şi eu... cu prietenie.  Tu ştii că eu urăsc să scriu? M-am gândit ieri că tu ai fi singurul care poate înţelege ura mea faţă de scris.. Aşa-i că şi tu urăşti să ţi se spună: ce frumos! Oh da, ce frumos scrii, bleah! Cât ţi s-a răspuns la tot ce ai scris? Cât? Câţi au avut curajul să te sfideze? Pe câţi i-ai pus la zid? O clipă ţi-o voi dedica! Promit! Ultima mea clipă va fi pentru tine. Promit...
Cu drag,
prietena ta mica...

luni, 19 martie 2012

Rodica,
Draga mea Rodica! Azi, acum de fapt, e pustiu aici, e linişte, telefoanele nu sună. Am de lucru, dar nu am chef... amân... Mai ştiţi ce vroiam să mă fac când o să fiu mare? Oare ce credeaţi că o să fiu? Cei mai mulţi vedeau în mine o actriţă. Ce prostie! N-am avut nici un gând pentru aşa ceva. Azi am ieşit afară, simţeam nevoia de razele soarelui. Vă simt în vânticelul ăsta de primăvară. Mereu mi se face dor de dumneavoastră primăvara... Poate pentru că acum sunteţi născută.. şi tot acum... Da... tot acum... Am închis ochii şi-am ascultat. Vântul îmi aşeza săgalnic bretonul. Oare m-aţi văzut cu breton? Sigur că da! M-aţi văzut cu părul până la brâu, apoi tăiat cu el periuţă. Vă aminţiţi cum plângea Liuba?! Doamne ce am mai râs. Ce-aş vrea... Ce tare aş vrea... Să vă mai ţină băieţii cu forţa şi noi să vă pupăm toate pe rând în timp ce ne înjuraţi! "Bestie ce eşti!!", "Animală fără dinţi!", "Bleah! Nu mă mai pupa!!", "Auzi la ea, să pupe o babă!" Ştiţi ce mi-e dor? Să ascult cu dumneavoastră şi Cătălin şi Cristina, Carmina Burana, Carmen, Aida.. marşurile lui Strauss... lebedele lui Ceaikovski... Cum ne mai certam între noi încercând să ghicim ce se cântă. Şmecherul de Cătălin le ştia pe toate. Azi e prima dată când îmi revin toate amintirile şi nu-mi vine să vă cert. Îmi pare rău că am strigat atâta după dumneavoastră, că am fost nervoasă că aţi plecat. "De ce m-aţi lăsat aici? Cui m-aţi lăsat? Ce să mai fac eu aici?". Ştiţi... m-am simţit de prea multe ori singură... deşi am prieteni. "Laura, tu eşti proastă de bună ce eşti"... Cum îmi spuneaţi mie "vaca Domnului!", ce-mi vine a râde şi acum. Când aţi plecat mă alinam singură spunându-mi că v-aţi dus să-i spuneţi bancuri lui Dumnezeu, ca să mai râdă şi El săracul. Îmi pare rău... îmi pare rău dacă v-am supărat... Ce dor îmi era de dumneavoastră! Cât mi-aţi lipsit! Cât mi-au lipsit sfaturile dumneavoastră! Cât cearta! Cât încrâncenarea amestecată perfect cu nepăsarea. E cald afară doamna dirigintă, ies iar gândacii roşii pe zidurile Iaşilor.. Nu ne-aţi mai dat reţeta aia bună de pască. Pe cuvânt că n-am mai mâncat niciodată ceva aşa de bun! Ultima dată când ne-am întâlnit m-aţi întrebat dacă mama e supărată pe dumneavoastră, şi dacă eu am fost nemulţumită de dumneavoastră. Doamna dirigintă! Sper că m-aţi crezut! N-am să iubesc niciodată un profesor mai mult decât pe dumneavoastră. Atâtea am învăţat! Mai multe decât rezisţenţa elastică nu ştiu cărui material. Să fim serioşi! Mi-aţi fost profesor de VIAŢĂ! Nu vreau să încep iar să mă lamentez... v-aş vrea aici, e adevărat... Timpul se chinuie să pară ireversibil, pus în raport cu moartea, aproape că tindem să-l credem. Ce prostie! Şi amintirile noastre ce sunt dacă nu viaţă? O să vă mai scriu doamna dirigintă, cu siguranţă o să vă mai scriu...

Vă îmbrăţişez!

"Bestie ce eşti!"

Ha, ha. Tot vă îmbrăţişez...

La Solitudine

L' Hymne a l' Amour

duminică, 18 martie 2012

Ai observat vreodată ce bine seamănă mulţumitul cu resemnatul? Amândoi au renunţat la luptă, la dramă, la încordare. Unul pentru că nu mai poate şi a renunţat la vis, celălalt pentru că a ajuns să creadă că şi l-a împlinit. Care o fi diferenţa? O fi doar percepţia? Când visezi ceva cu tărie se împlineşte, nu întotdeauna cum te aştepţi, dar cu siguranţă cum îţi este de folos. După o mare suferinţă poate urma uneori o mare fericire. Nu înseamnă că e obligatoriu să îţi asumi una dintre ele. Acum ştii că există. E posibilă şi fericirea totală, nu doar chinul şi dezamăgirea. Cu toate astea poţi rămâne la viaţa ta, ignorând orice şansă de accedere la această fericire. E suficient că ea există, că ar putea fi pentru tine... E bine să ştii că s-ar fi putut... Cine ştie? Eşti mulţumit sau doar resemnat?..
Azi am fost la teatru. De păpuşi, evident! Spectacolul a fost foarte bun. În ton cu anotimpul, de sezon cum s-ar spune. Căiasa Zăpezii, un pic cam adaptată ce e drept, destul de departe de povestea originală, dar cu acele elemente de umor politic expuse jucăuş pentru a atrage nu doar copiii ci şi adulţii care râdeau şi ei, destul de amar. Am admirat mereu şi admir în continuare munca maeştrilor păpuşari, detaliile şi fineţea lor. Sunt cu adevărat deosebiţi din punctul meu de vedere, reuşind să transforme în artă orice resursă sărăcăcioasă. Ştiu cât se munceşte pentru un astfel de spectacol care multora nu li se pare mare lucru. Regret că am mers fără flori şi nici nu am putut rămâne până la sfârşit.. Ceea ce m-a nemulţumit însă, a fost apariţia mesei cu vânzare în incinta teatrului. Şi aşa am ajuns să considerăm sala de teatru un fel de cinematograf în timp real, pe care nu îl respectăm. Şi aşa ne batem joc de măria sa Actorul. Chiar e cazul să îi învăţăm pe copii de mici să mănânce în timpul unui spectacol? Practic creştem de pe acum derbedeii care se vor urca în capul actorului când profesorii îi vor mai duce la teatru. Asta dacă vor mai avea asemenea curaj! Ţin minte un spectacol la Iaşi. Cred că "Apus de soare", nu îmi amintesc precis. Eu şi colegii mei intram uneoi pe uşa din dos, pentru că ne cunoşteau actorii, regizorii, directorul teatrului şi alţii pentru frecvenţa participării la spectacole ca public. Uneori toată sala era cumparată de liceele mari, care produceau 'elita intelectuală' viitoare, aducând întreaga turmă de nerozi la teatru. Cultură în masă. Atunci nouă ni se deschideau uşile secrete şi pătrundeam în sală în deplină linişte, la nivelele la care nu dorea nimeni bilet, dar pe care le cumpăram noi mereu cu drag, pentru a putea observa întreg ansamblul, scena principală, a actorilor, dar şi cea secundară, a huliganilor din sală, pe post de spectatori. Sunt puţine locuri bune în sală, şi doar cine merge des le află. Unul este scena, unde trăieşti mii de poveşti excepţionale. Altul este locul de după cortină. Altul este spaţiul secret al teatrului, o a doua lume magică! Iar altul este ultimul rând, cel mai de sus, unde de obicei stau maşiniştii. De unde se filmează şi se vede totul. Unde eşti aproape de cerul teatrului şi poţi atinge cu privirea serafimii rubiconzi şi aurul suflat pe bolta renascentistă. Acolo mă aflam, când un adolescent plin de hormoni a fluierat la un actor de pe scenă şi i-a spus să stea o clipă nemişcat ca să îi facă o poză. Actorul s-a supus, apoi a întrerupt spectacolul şi a tţnut un fascinant discurs despre munca de actor şi a cerut ca băiatul să fie dat afară şi să nu mai fie niciodată primit în sala de spectacol. După acest episod, s-a lăsat o linisşe deplină. Revin la întrebarea mea.. De ce le dăm să mănânce în sala de spectacol? Este un gesc lipsit de respect la adresa actorului!

joi, 15 martie 2012

- Marie, dacă ai câştiga 100 milioane la Loto, m-ai mai iubi?


- Da Ioane, şi mi-ar fi foarte dor de tine!
 
Dacă ţi-aş arăta toate calităţile mele, toată frumuseţea mea, toată inteligenţa, blândeţea, candoarea, sensibilitatea, bunătatea... m-ai iubi? Da, cu siguranţă, pentru toate aceastea aş deveni uşor de iubit. Dar dacă într-o zi, să spunem că s-ar secera una dintre ele, poate frumuseţea, cea care oricum se veştejeşte cu trecerea timpului, mai m-ai iubi? Devii alt om, mai nedemn de iubit dacă pierzi o calitate? Dar ce sunt calităţile până la urmă? Ca şi defectele, sunt părţi din noi, iar dragostea presupune să le cuprinzi pe toate. Fie că există, fie că nu, dragostea se ridică deasupra lor. Dacă din lebădă, m-aş face brusc răţuşcă, nu mai m-ai putea iubi? Atunci iubirea ta nu este dintru început. Lebedele sunt uşor de iubit...

Dacă mi-ai cunoaşte forţa m-ai biciu până la sânge. Dalila a ştiut că orice forţă are o slăbiciune. Slăbiciunile fizice, devin prin constrângere forţe sufleteşti nebănuite în situaţie de pace. La fel forţa fizică, devine slăbiciune sufletească. Dezertorii sunt cei perfect sănătoşi, doar celor ce li s-a amputat un membru li se oferă medalii la sfârşitul războilui. La fel, doar cine rabdă viaţa şi-şi asumă moartea, ajunge în calendar. Nu lovim niciodată în cel slab, nimeni nu vrea să-şi măsoare puterile cu un om mic, toţi se aruncă asupra uriaşului. Dacă prajştia lui David ar fi lovit un om de mărimea lui, ar mai fi ajuns el rege? M-ai mai supune la teste dacă ai şti că le-aş pica pe toate? Care îţi sunt temerile? Care slăbiciunile şi care puterile? Unde îşi îngroapă viii credinţa? Dacă priveşti cu încetinitorul, vezi cum mâinile partenerilor de dans se împreunează simultan. Lebedele sunt usor de iubit...

miercuri, 14 martie 2012

14.03.2012

 "Viata este minunata, daca nu te temi de ea." - Charlie Chaplin


Esti vesela azi! Ohh, da! Păi cât îi este permis omului să plângă sau să se plângă? Cât are dreptul să fugă de responsabilităţi? Azi sunt la muncă, de dimineaţă îmi aşez hârţoagele, haosul din lumea interioară. Şi ieri am fost, dar nu eram tocmai prezentă.
- Băieţii spun că în ogradă la dumneavoastră să număraţi. (cum poate să-i vorbească aşa?).
- Nea Vasile, poftă bună!!
- Mulţumesc, zâmbeşte trist.
- Azi am mâncat şi eu, să ştiţi! se luminează.
- Ahh, asta e bine! E bine! Bravo! dacă ar şti el că am mâncat un măr, o banană şi o eugenia i-ar trece mulţumirea.


"Morţii trăiesc prin dragoste!", la fel cei de departe, la fel necunoscuţii. Prin dragoste interacţionăm cu toţii. Este o rugăciune, o ectenie: "să ne rugăm pentru pacea lumii", aşa spune preotul, restul răspund cunoscutul "amin". Eşti conştient? Când spui amin, de fapt îl faci prezent în inima ta şi pe afganul care împuşcă un copil, şi pe americanul care violează o vietnameză, şi pe doctorul care apropa eutanasierea unui bătrân, si pentru hoţul care ţi-a furat astă vară toată ridichia din grădină. Realizezi că aminul ăsta îţi cere să-i ierţi pe toţi? Dacă nu, atunci de ce îl spui! Nu eşti deloc responsabil de actele tale! Mai bine taci dacă nu ştii ce spui.
- Mă mut!
- Cum adică te muţi? Unde?
- M-am săturat de oraşul ăsta de rahat! De ţara asta idioată! De nimicia naţiei noastre..
- Pleci departe?
- Nu ştiu, încă nu m-am decis, dar vreau să plec.
- Îţi cumperi un castel în Franţa? Te muţi pe marginea fluviului, în mijlocul vegetaţiei, pe lungul drum al castelelor? Sau pleci în recea şi cruda Irlandă?
- Nu ştiu Ioana, nu ştiu.. oricum plec.
- Bine, (dragul meu) pleacă.
- Tu mi-ai spus că ar trebui să plec..
- Aşa e. Tu nu aparţii nici unei culturi, nici unui popor, nici unei ţări, îţi aparţii doar ţie, bunului tău simţ, culturii tale, obiceiurilor tale. Doar ţie îţi aparţii. Te simţi bine în vizită. Să nu te amăgeşti că poţi rămâne mereu în vizită într-o ţară, nu-ţi cere nimeni să te adaptezi nicăieri, doar să realizezi că pretutindeni sunt oameni, şi oamenii te dezamăgesc oriunde, pentru că oriunde vei fi, tot tu vei fi, şi pretenţiile tale aceleaşi. Nimic nu se va schimba, când nu vei mai fi doar în vizită. Uneori cred că şi în Rai te-ar putea deranja ceva pe tine. Îmi pare rău că omul tău perfect nu mai este... mă tem că nu va reveni niciodată... E posibil să nu-l mai reîntâlneşti, trăieşte prin dragostea ta...


- Te-am supărat..
- Niciodată. Nimeni nu e responsabil de supărările mele. Ele există în mine dintotdeauna. Ştii, Freud nu era chiar un tâmpit, ştia el ce ştia. Chiar şi Pavlov ştia, ha ha. Gândeşte-te numai. Ce sunt supărările de fapt? Un gest al unui om interpretat după repere din trecut, să le numim experienţe, care declanşează o anumită stare, pe care să o numim reacţie. Înţelegi? Ce declanşează de fapt salivarea? Mâncarea sau experienţele trecute? Ce declanşează salivarea? Gestul omului sau experienţa trecută a câinelui? Sigur că doar amintirea pe care o are câinele îl face să saliveze, interpretarea pe care o face el gestului omului. E vinovat un om oarecare că salivează câinele? Sigur că nu, e vinovat cel mult câinele că se precipită şi consideră orice gest similar unuia din trecut. Te iubesc! Nu te cred, toţi cei care mi-au spus aşa au plecat! Vei pleca şi tu! Să nu mai discutăm despre asta. Tu eşti omul care a apăsat pe trăgaci, nu e vina ta că s-au declanşat în mine reacţii. Probabil nu e vina ta nici plecatul, nici revenitul... Trecutul revine pentru că-l chemăm neîncetat. Salivăm la amintirea lui, iar uitarea nu există de fapt. Nu există supărare, există doar reiterarea unei stări pe care ne-am educat să o trăim. Unele sentimente aparţin altor epoci, unor vremuri apuse. Singurele pe care mi le accept şi mi le doresc sunt cele de dinaintea gustării fructului interzis. E de datoria mea să le păstrez pe acelea şi să le secer pe restul îndată ce le dibuiesc. Supărarea nu poate trăi în mine mai mult de o oră. N-are ce să caute în mine. E dintr-o epocă pe care inima mea nu vrea să o cunoască.
- Mai crezi că..
- Mai cred!
- Se poate?..
- Da! Pentru mine se poate! Restul nu mă priveşte, cum eu mă descurc, aşa să se descurce şi restul lumii. Nu m-a minţit nimeni că va fi uşor. Am ştiut că va fi frumos şi merită să lupt pentru a păstra inima puternică. Asta e libertatea mea! Să păstrez ce vreau în inima mea! Chaplin are dreptate, viaţa este minunată dacă nu te temi de ea!
P.S: Ascultă muzică pentru copii! În ea găseşti stropi de adevar absolut.

marți, 13 martie 2012

defectuos est...

Mă gândesc. Ce sunt defectele? Mintea mea e creaţă. Ieri am fost praştie, varză, terminată. Oricare e perfect. Azi la fel, zâmbesc şi nu e zâmbetul meu, dar ce ştiu alţii că sunt eu terminată? Ce vină au alţii? Când sunt eu rău, o turmă imensă se rătăceşte.
"- Aţi vorbit cu şoferul?
- Da, a ajuns deja la Săvineşti şi nu i se permite încarcarea pentru că nu e facută plata.
- Păi cum asa?
- Păi mai aveţi să-mi faceţi o plată, ca să pot şi eu să le plătesc lor mai departe.
- Staţi că nu mai înţeleg nimic. Prima maşină am platit-o, a ajuns ordinul de plată la dumneavoastră?
- Da, a ajuns, maşina a încărcat ieri de la Bacău, eu vorbesc de maşina de azi de la Săvineşti.
- Aaa, păi nu am proformă pentru aia.
- Cum să nu? Eu am trimis-o acum ceva vreme.
- Eu nu am primit nimic.
- Nu se poate. Staţi să verific. Ba se poate! E greşeala mea, am scanat-o şi n-am mai apucat să o trimit.
- Vă cred, eu nu ştiu cum rezistaţi acolo!? Şi spun asta admirativ, eu n-aş rezista.
- Ei, rezist şi încă bine." M-am simţit prost, nu e ok să se strecoare asemenea greşeli, nici măcar când sunt cu mintea praştie. Săptămâna trecută am spus despre omul ăsta că e prost, n-aveam nici un drept. Trebuia să caut asupra mea motivul pentru care mă irita. De fapt, eu greşeam. Nu-mi notasem nimic, credeam că voi ţine minte tot în legătură cu el. Ieri am luat totul de la capăt şi-am început să îmi notez, aşezate pe hârtie lucrurile devin mult mai clare, brusc omul nu mi s-a mai părut prost, proasta devenisem eu. Cum să ai răbdare cu un om care ştie mai bine şi în faţa căruia eşti în ceaţă pentru ca tu singur nu te-ai pregătit pentru conversaţia cu el? Doi contabili la un interviu. Interviatorul: Cât face 1+1? Primul contabil: Ăsta e testul? Păi e simplu! 2!! Interviatorul: Bine, vă mulţumim, vă vom căuta noi dacă vom avea nevoie de dumneavoastră. Al doilea contabil: ia un creion, o foaie şi scrie, 1 + 1 = 2, răspunsul este 2! Interviatorul: Corect! Felicitări, sunteţi angajat! E nevoie de multă muncă asupra propriei persoane. Faţa în faţă cu alt om te descoperi cel mai bine. Dacă urmăreşti asupra ta, de ce reacţionezi într-un anume fel, îţi poţi da seama de propriile defecte. Mândria e capul tuturor defectelor. Dacă ai un defect, le ai pe toate, ele se ţin lanţ. Există om fară defecte? Sigur că nu! Cioara crede că puiul ei e cel mai frumos. Şi eu cred la fel! Ai văzut ce ochi albaştri are puiul de cioară? Cum să-ţi placă măi, ciorile? Ei uite că-mi plac! Dar sunt ciori? Ei şi? Nu sunt şi ele fiinţe? Ştii cât sunt de inteligente? Ştii că oamenii de ştiinţă nu reuşesc să dezlege misterul vieţii lor îndelungate? O cioară trăieşte sute de ani! N-ai vrea să trăieşti la fel de mult? Sigur, dar cum? Iubeşte o cioară!! O să-ţi dea anii ei. Dacă aş crede în reîncarnare aş vrea să mă fac cioară în viaţa următoare, ca Nevermore să te pot urmări din umbră. Eu, umbra ta..  Tăcută.
Şi atunci? Oare ce sunt defectele? Ale tale, sunt oglinda puterilor mele sufleteşti. Dacă slăbiciunile tale sunt din ce în ce mai mari, puterile mele pot deveni din ce în ce mai mari şi ele. În asta constă dragostea. Savatie Baştovoi spunea că a iubi înseamnă a ierta. Dar ce am eu de iertat? Să mă iert pe mine pentru când cad şi nu rezist. Ştii motto-ul de anul ăsta? L-am preluat de la Tafft sau cum s-o fi chemând fixativul ăla. Este: Rezistă! Rezistă! Rezistă! Când copilul bate din picior şi urlă: "Vreau prăjitură!!", condiţia esenţială este să-ţi păstrezi calmul şi să nu cedezi, să rezişti! Lasă-l să se simtă liber să ceară ce vrea, e dreptul lui, la fel cum este a-l vieţii de a-i oferi doar ceea ce îi este de folos în ciuda capriciilor sale. Ou nu vrei? Vreau prăjitură!! Îţi dau dacă mănânci mai întâi mâncare, altfel o duc la gunoi. Vreau prăjitură!! Ţi-am promis că îţi dau, dar mai întâi mănânci mancare. Nu vreau legume, vreau prăjitură! Bine, în loc de legume ce vrei? Vreau prăjitură! Ce vrei de mâncare, dragă? OU! Bravo, îţi pregătesc oul, îl mănânci, apoi îţi dau şi prăjitura. Bine, vreau ou... Condiţia s-a îndeplinit cu succes, reuşita e rezultatul.
- Ce faci?
- Aştept.
- Ce aştepţi?
- Să treacă timpul. Ai observat vreodată că toată viaţa nu facem nimic altceva decât să aşteptăm să treacă? Oare la sfârşit vom fi mulţumiţi că a trecut? Ei bine, uite că a trecut. Toate aşteptările noastre de la viaţă ni s-au împlitit, am ajuns bătrâni şi vom muri curând. Bătrâneţea pare să garanteze moartea mai mult decât orice. Ce prostie! De parcă moartea aşteaptă bătrâneţea!? Ea aşteaptă doar viaţa! Câţi spermatozoizi ajung să cucerească un ovul? Câte ovule sunt fertile? Câte devin fetuşi? Câţi fetuşi se nasc? Câţi copii rezistă naşterii? Câţi devin adulţi? Viaţa e o loterie, o singură bilă câştigătoare şi în rest doar moarte. Toţi mizăm fix pe bilele necâştigătoare, le aşteptăm. Te-ai gândit vreodată? Morţile dintr-o viaţă sunt de fapt mai multe. Câţi morţi umblă pe stradă! M-ai văzut vreodată moartă? Oh, de câte ori am murit şi cât de puţin am trăit. Oare omul albastru viu mai trăieşte? Am auzit demult la radio că încă mai trăieşte, dar a trecut atâta timp de atunci... poate câteva morţi au trecut. Viaţa încă nu a început.
- Ce-ţi doreşti de la viaţă cel mai mult acum?
- Să mai mor odată! Mai lasă-mă un pic în comă profundă, până trece viaţa asta... măcar un pic din ea... Sunt neputincioasă, nimic nu-mi iese cum trebuie. Un pic să mai mor până încep să trăiesc!
- Există un moment în viaţa fiecărui om. Un singur moment! Unul de maximă intensitate.
- O să-l petrec în comă?
- Se prea poate. Acolo nu e lumină. Nu e nimic de fapt. Asta e marea dramă. Acolo nu e nimic. Te aştepţi să ajungi acasă, să găseşti liniştea, lumina, pacea, fericirea. Şi nu găseşti nimic. Doar groaza, aceea te însoţeşte. Unde sunt? Ce se întâmplă cu mine? De ce totul se roteşte ameţitor într-o prăbuşire fără sfârşit?! Unde e capătul suferinţei mele? Ce faceţi cu mine?! Vinovaţilor!! Voi sunteţi vinovaţi! Ce faceţi cu mine? Ticăloşilor! Incompetenţilor! Unde mi-e sufletul? , te pipăi inutil, nu e, nu există, nici dragostea de care ai auzit. Trebuia să o găseşti acolo şi ea nu e! Unde e tot ce mi s-a promis? De ce m-aţi trimis aici, dacă nimic din ce aţi promis nu e adevărat? Ea unde e? Unde e dacă nu aici? Treziţi-mă!! Treziţi-mă, ticăloşi ordinari!!
- Mai vrei să mori?
- Sigur! Doar ca să mă trezesc!
- O să fiu lângă tine când te trezeşti iubitu'... O să te ţin in braţe.

luni, 12 martie 2012

Trecut şi Viitor

Trecutul zideşte înălţimi. Ca să poţi trece peste el e necesar să zbori. Şi e uşor, chiar foarte uşor să zbori când iubeşti. Greu devine când cel iubit aruncă pietre şi devii confuz. "Hei! Zburam spre tine! De ce mă loveşti?"
De-aş fi proastă ca o gâscă! Ştii, ele se protejează. Cea mai puternică dintre ele zboară prima, pentru a le ocroti de vânt pe restul. Când oboseşte este înlocuită de o alta. Până şi gâştele îşi dau seama că să ai grijă de altul înseamnă să avansezi tu însuţi. Atât cât vorbeşti frumos, cu bun simţ şi căldură, te păzeşti şi pe tine însuţi de nervi şi jigniri inutile.
E atât de simplu: să iubeşti pe altul înseamnă să te respecţi pe tine!

duminică, 11 martie 2012

Inchide ianuarie

Cu Gvova bolnav e prea liniste la birou. Azi doar 4 telefoane. Branescu, Anatolie, Andrei si Madalina.


Toti noii clienti in prima faza sunt tentati sa-mi vorbeasca de sus, probabil din cauza vocii care tradeaza varsta. Raspund mereu calm la telefon, pana vine vorba de bani sau de acte. Toate primele discutii au fost grele, acum cu majoritatea imi permit si sa rad la telefon.

Anatolie i se plngea lui Gvova: a naibii mai e contabila ta! m-a innebunit cu banii!!

De-ar sti el cine ma punea sa-l sun din 5 in 5 minute. Acum asa mieros ma roaga sa-i incarc masinile...

Madalina prima data a tipat la mine fiindca un client i-a pierdut avizele pe traseu, acum radem impreuna de situatii, parca am putea sa mai facem altceva. Are o voce mortala, e raraita si graseiata, cum imi place mie. Vocea ei ma binedispune mereu, acum poate sa si tipe la mine, nu ma mai sperii eu asa usor. Sunt clienti pe care i-as asculta ore in sir vorbind la telefon. Cum e doamna Manolescu, un fel de bunica din povesti, care imi aminteste de batrana de la etajul 4 de la Provident, care iti lua ramas bun de la mine spunandu-mi: mergi cu bine, fara draga. Plecam mereu de la ea ca un fulg, zambind. Cand a achitat imi venea sa plang pentru ca n-o s-o mai vad, a revenit peste ceva timp si am reluat vizitele, cu teama ca intr-o buna zi n-o s-o mai gasesc...

Singurii clienti care ma irita, fara a ma speria insa, sunt Jukebox si Ciobanita. Cu ea m-am certat pentru o mie si ceva de lei, pe care probabil nu i-am fi vazut nici pana azi daca nu iesea asa taraboi. Lui Gvova ii era parca rusine sa se targuiasca pentru asa suma mica, dar mie nu mi-a fost, de ce sa-mi fie, nu sunt tot bani si aia? Salariul meu pe o luna, sa mi-i dea mie daca nu are nevoie de ei. Cred ca atunci i-am castigat respectul pentru prima data! A fost prima mea victorie, la scurt timp au urmat altele si prima marire de salariu.

Cu Jukebox e alta poveste. Domnul plin de ifose are o angajata, Ioana, care m-a fermecat cu blandetea ei. El este un marlan, sa ne fie clar, dar femeile din jurul lui, incepand cu sotia, sunt senzationale. Il sun intr-o zi:

- Buna ziua, am nevoie sa-mi spuneti cand ne veti face plata pentru transporturi, ca sa stim si noi cum sa achitam furnizorii.

- Nu stiu doamna, vorbiti cu Ioana.

- Am vorbit cu ea, mi-a spus ca asteapta ok-ul de la dumneavoastra.

- Si ce vreti sa va fac eu acuma doamna?

- Sa va asezati la coada celor care au niste idei despre ce ar dori ei in mintile lor idioate sa-mi faca! am vrut sa-i spun. Sa-mi faceti plata! i-am spus pe un ton cam taios. De atunci evit sa-l sun. Cine stie ce o fi crezand el ca as vrea eu sa-mi faca? Mai bine nu comunicam si ne pastram calmul. Intr-o zi urla la Gvova:

- Am sa trimit masinile mele la incarcat daca tu nu-mi gasesti transport! Clientii mei asteapta marfa!!

- Trimite! Si-ari-a-fasi? raspundea calm Gvova.

- Asa am sa fac! urla mai departe juke. Zis si facut. Dupa vreo doua ceasuri suna mieros:

- Hai te rog, trimite-mi masinile alea, asteapta clientii...

- Ai zis ca trimiti tu, am anulat comenzile, acum trebuie sa cautam alte masini, stii ca se gasesc greu spre Constanta...

- Stiu. Hai te rog, sa rezolvam cumva situatia.

Si s-a rezolvat. Am mai castigat niste timp in baza nervilor lui.

Si ce daca e luni?

Este expresia aia: nici pe wc nu ai liniste. Uneori mi-e tare cunoscuta. Ma pregateam sa ies in oras. Telefonul ma anunta ca noi azi incarcam! Nu zau? Si eu de ce aflu in ultimul ceas? Stocurile mele virtuale nu se vor mai pupa cu acelea reale, si cine va fi vinovat daca eu nu stiu? Ce-s eu? Ghicitoare in stele? Gvova ma linisteste:


- E doar o masina.

- Eu trebuia sa stiu!

- Laura. E numai una. Hai.. si inchide. Asa face mereu. Daca nu mi-ar fi drag de el, l-as strange de gat!

Faptul consumat. Merg, iau imprimantele de la reparat, nu mai functioneaza decat una, dar inca nu am anuntat pe nimeni. Am avut o tentativa de a-l suna pe Sifu, sa-i multumesc ca mi-a spus de icoana, dar cred ca de la frig am uitat. Mi-am culcat odorul asa ca am pus telefonul pe silentios, cand m-am trezit 2 apeluri ratate de la Sifu. Hopa, cred ca vrea sa stie daca am ajuns in timp util ca sa vad icoana, fericita sun inapoi. Nu raspunde, insist. Raspunde.

- Da Laura.

- M-ai sunat, ii amintesc.

- Da. Vroiam ceva de la banca. Ai tokenul cu tine?

- Culmea e ca de data asta chiar nu.

- Ei bine. Lasa. Lasa.

- Dar stii... a inchis! N-am mai apucat sa-i zic de icoana. E cu adevarat frumoasa, cum gandesc eu ca trebuie sa fie o icoana, simpla, fara podoabe... Poate luni.

Multiplu de prietenie

Unele prietenii devin niste taceri prelungite. Acum vreun an discutam cu un amic pe care l-am cunoscut pe net. Noi ne-am vazut o singura data, de fapt el a petrecut in Iasi un revelion si atunci ne-am vazut. Sa tot fie vreo 10 ani de atunci. La telefon cred ca nu vorbim mai des de o data pe an si nu, nu de sarbatori. Si-mi spune asa, intr-o doara Mihai, pentru ca asta e numele lui: bai! noi chiar suntem prieteni! pe bune! Ce-ti veni mai fratioare? Pai da, zice. Uite noi putem sa nu vorbim ani la randul, apoi sa discutam si chestii intime fara nici o jena, ca si cum anii astia n-au schimbat nimic si putem apela unul la altul pentru orice, asa, din senin. Asa e, zic. Pai asta inseamna ca noi chiar suntem prieteni. Asa e!


De Craciun am fost la bunicii sotului, intr-un sat undeva intre Dej si Cluj. Fiica-mea s-a gandit sa ne faca o surpriza si sa ne dea niste semne de o otita. Zic bine, sa vedem cum gasim noi medic aici unde nu cunosc pe nimeni. Mi-am amintit brusc toti amicii din Cluj. Nu a mai fost cazul pana la urma, dar am discutat apoi cu ei si toti mi-ar fi recomandat pe cineva sau m-ar fi dus personal la vreun medic cunoscut.

Ce inseamna prietenie pana la urma? Inseamna ca pot sa trec prin orasul X si sa-mi amintesc ca acolo sta Xulescu la care pot apela daca am vreo problema sau pe care as vrea macar sa-l salut, sa-l vad pentru o clipa sau pur si simplu sa-i pot spune: azi am trecut prin orasul tau! mi-am amintit de tine! As putea face o harta a lumii cu prieteni, dar am si destui pe care au inchis definitiv sansa asta. Pe mine m-au invatat parintii, dar mai ales mama diriginta, ca o usa trebuie lasata mereu deschisa. Interesant e ca au inchis usa tocmai cei carora le-am daruit cel mai mult, carora le-am vorbit, le-am dedicat timpul meu, energia mea, gandul meu, rugaciunea, noptile.

Intre prietenii adevarati ramane doar un sir lung de taceri si dragostea adevarata.

P.S: Cred ca nu imi voi mai schimba niciodata numarul de telefon. Am inceput sa astept sa primesc macar un "Craciun fericit!" sau enervantul ala de "La multi ani!".

Goute de reve

"Goute d'etoile" era un restaurant "tres petit". Locul în care evadau de fiecare dată când li se făcea dor de copilărie. Acolo, la o masă "minuscule" reinventau toate jocurile pe care şi le aminteau. La masa se stă de o obicei faţă în faţă, dar fiind atât de mică, oferea senzaţia că ar sta lipiţi unul de celălalt, în faţa unui vin roşu turnat în pahare mari. Francezii sunt pentru gust, Parisul îţi oferă aroma în porţii mici, pentru a o savura intim.


- Răspunde-mi la o întrebare.

- Sigur.

- Spune-mi răspunsul.

- Care e întrebarea?

- Oricare, tu trebuie să-mi spui răspunsul.

- Bine. Atunci răspunsul este "da"!

- Ăsta nu e bun, oferă-mi un altul.

- Atunci să fie "poate".

- Nici ăsta nu e bun, e prea general valabil, oferă-mi un altul.

- "Te iubesc!"

- Nu. E prea personal. Altul.

Deschise poşeta, căută prin ea o vreme apoi prinse între degete o hârtie imaginară pe care i-o flutură în faţa ochilor, mai căută un pic şi scoase şi un stilou pe care îl desfăcu încet, cu grijă. Scrise ceva cu o caligrafie impecabilă, apoi lăsă jos tocul imaginar, împături frumos hârtia şi i-o înmână cu grijă:

- Răspunsul pe care îl aştepţi tu se află aici, oricând vei avea nevoie de el îl vei găsi scris.

Zambiră.

http://www.youtube.com/watch?v=Gz4_4eg8zNY





--------------------------------------------------------------------------------

joi, 8 martie 2012

În numele Meu

În numele Meu

“In numele Meu”


Un film de Maria Mojar. Premiu pentru cel mai bun scenariu, cel mai bun operator la a 25-a editie a Festivalului organizat de Institutul Panrusesc de Stat de Cinematografie.



1. Satul era doar de femei si copii deoarece barbatii au murit in razboi.

2. Fetita era a sorei mamei copiilor si era rezultatul unui viol din partea soldatilor germani, de aceea fetitei i se spunea ”Fascista”, pina cind parintele a botezat-o Ana.

3. Parintele a fost arestat de NKVD. Femeilor revoltate le-a zis ca il iau sa-i dea un ordin (in rusa ordin si rasplata, ”nagrada”, sint exprimate prin acelasi cuvint). Desigur, se referea la rasplata viitoare pentru mucenicie, dar femeile au inteles ca au venit sa-l ia pentru a-l decora cu vreun ordin sovietic.

(pr. Savatie Baştovoi)