miercuri, 14 martie 2012

14.03.2012

 "Viata este minunata, daca nu te temi de ea." - Charlie Chaplin


Esti vesela azi! Ohh, da! Păi cât îi este permis omului să plângă sau să se plângă? Cât are dreptul să fugă de responsabilităţi? Azi sunt la muncă, de dimineaţă îmi aşez hârţoagele, haosul din lumea interioară. Şi ieri am fost, dar nu eram tocmai prezentă.
- Băieţii spun că în ogradă la dumneavoastră să număraţi. (cum poate să-i vorbească aşa?).
- Nea Vasile, poftă bună!!
- Mulţumesc, zâmbeşte trist.
- Azi am mâncat şi eu, să ştiţi! se luminează.
- Ahh, asta e bine! E bine! Bravo! dacă ar şti el că am mâncat un măr, o banană şi o eugenia i-ar trece mulţumirea.


"Morţii trăiesc prin dragoste!", la fel cei de departe, la fel necunoscuţii. Prin dragoste interacţionăm cu toţii. Este o rugăciune, o ectenie: "să ne rugăm pentru pacea lumii", aşa spune preotul, restul răspund cunoscutul "amin". Eşti conştient? Când spui amin, de fapt îl faci prezent în inima ta şi pe afganul care împuşcă un copil, şi pe americanul care violează o vietnameză, şi pe doctorul care apropa eutanasierea unui bătrân, si pentru hoţul care ţi-a furat astă vară toată ridichia din grădină. Realizezi că aminul ăsta îţi cere să-i ierţi pe toţi? Dacă nu, atunci de ce îl spui! Nu eşti deloc responsabil de actele tale! Mai bine taci dacă nu ştii ce spui.
- Mă mut!
- Cum adică te muţi? Unde?
- M-am săturat de oraşul ăsta de rahat! De ţara asta idioată! De nimicia naţiei noastre..
- Pleci departe?
- Nu ştiu, încă nu m-am decis, dar vreau să plec.
- Îţi cumperi un castel în Franţa? Te muţi pe marginea fluviului, în mijlocul vegetaţiei, pe lungul drum al castelelor? Sau pleci în recea şi cruda Irlandă?
- Nu ştiu Ioana, nu ştiu.. oricum plec.
- Bine, (dragul meu) pleacă.
- Tu mi-ai spus că ar trebui să plec..
- Aşa e. Tu nu aparţii nici unei culturi, nici unui popor, nici unei ţări, îţi aparţii doar ţie, bunului tău simţ, culturii tale, obiceiurilor tale. Doar ţie îţi aparţii. Te simţi bine în vizită. Să nu te amăgeşti că poţi rămâne mereu în vizită într-o ţară, nu-ţi cere nimeni să te adaptezi nicăieri, doar să realizezi că pretutindeni sunt oameni, şi oamenii te dezamăgesc oriunde, pentru că oriunde vei fi, tot tu vei fi, şi pretenţiile tale aceleaşi. Nimic nu se va schimba, când nu vei mai fi doar în vizită. Uneori cred că şi în Rai te-ar putea deranja ceva pe tine. Îmi pare rău că omul tău perfect nu mai este... mă tem că nu va reveni niciodată... E posibil să nu-l mai reîntâlneşti, trăieşte prin dragostea ta...


- Te-am supărat..
- Niciodată. Nimeni nu e responsabil de supărările mele. Ele există în mine dintotdeauna. Ştii, Freud nu era chiar un tâmpit, ştia el ce ştia. Chiar şi Pavlov ştia, ha ha. Gândeşte-te numai. Ce sunt supărările de fapt? Un gest al unui om interpretat după repere din trecut, să le numim experienţe, care declanşează o anumită stare, pe care să o numim reacţie. Înţelegi? Ce declanşează de fapt salivarea? Mâncarea sau experienţele trecute? Ce declanşează salivarea? Gestul omului sau experienţa trecută a câinelui? Sigur că doar amintirea pe care o are câinele îl face să saliveze, interpretarea pe care o face el gestului omului. E vinovat un om oarecare că salivează câinele? Sigur că nu, e vinovat cel mult câinele că se precipită şi consideră orice gest similar unuia din trecut. Te iubesc! Nu te cred, toţi cei care mi-au spus aşa au plecat! Vei pleca şi tu! Să nu mai discutăm despre asta. Tu eşti omul care a apăsat pe trăgaci, nu e vina ta că s-au declanşat în mine reacţii. Probabil nu e vina ta nici plecatul, nici revenitul... Trecutul revine pentru că-l chemăm neîncetat. Salivăm la amintirea lui, iar uitarea nu există de fapt. Nu există supărare, există doar reiterarea unei stări pe care ne-am educat să o trăim. Unele sentimente aparţin altor epoci, unor vremuri apuse. Singurele pe care mi le accept şi mi le doresc sunt cele de dinaintea gustării fructului interzis. E de datoria mea să le păstrez pe acelea şi să le secer pe restul îndată ce le dibuiesc. Supărarea nu poate trăi în mine mai mult de o oră. N-are ce să caute în mine. E dintr-o epocă pe care inima mea nu vrea să o cunoască.
- Mai crezi că..
- Mai cred!
- Se poate?..
- Da! Pentru mine se poate! Restul nu mă priveşte, cum eu mă descurc, aşa să se descurce şi restul lumii. Nu m-a minţit nimeni că va fi uşor. Am ştiut că va fi frumos şi merită să lupt pentru a păstra inima puternică. Asta e libertatea mea! Să păstrez ce vreau în inima mea! Chaplin are dreptate, viaţa este minunată dacă nu te temi de ea!
P.S: Ascultă muzică pentru copii! În ea găseşti stropi de adevar absolut.