miercuri, 21 martie 2012

Nu există zădărnicie. La fel cum nu există imposibil. În adolescenţă mi-am propus ca prin viaţa mea să scot din vocabular cuvântul "imposibil". Orice lucru poate fi sfidat până la înfrângerea totală, nu există "nu se poate", nici "renunţare" definitivă. Există pauze, momente de abandon, clipe de disperare... Când merg la doctor sau la vreo instituţie publică, mă înarmez cu răbdare, eventual cu o carte. Lumea nu înţelege de ce eu nu mă enervez şi nu mă agit ca toţi ceilalţi, mă privesc curios. Numai nu spun: "ce o fi şi asta?" Habar nu au că eu ador să îi analizez pe ei. În ianuarie am stat ultima dată în spital, am întâlnit din nou personaje de poveste. O doamnă care nu avusese în viaţa ei nici o durere, care ajunsese la şapte zeci şi ceva de ani, arătând de nici patruzeci, fără o durere cât de mică. Acum avea dureri de burtă, pe care le resimţea foarte puternice, deşi la lipsa de boală ar fi putut fi trecute cu vederea cu uşurinţă. Toată lumea se abţinea să nu-i spună: "doamnă, n-ai avut nici o durere în viaţa ta, ai aproape şaptezeci de ani, chiar vrei să ratezi cu totul experienţa durerii?". Mă uitam la ea. Se vedea că a fost o femeie care a muncit, deşi mâinile albe şi curate, tot aspectul ei de doamnă îngrijită, chiar dacă de la ţară, toată cochetăria care îi rămăsese, acopereau migălos şi atent anii de muncă. O priveam şi-mi spuneam, dacă ar fi să îmbătrânesc, aşa aş vrea să ajung. Ca ea sau ca doamna doctor, care avea un rafinament şi o fumuseţe năucitoare prin toată eleganţa ei. Ai observat că blânzii şi naivii sunt întotdeauna frumoşi? Dacă ar fi să îmbătrânesc, vreau să ajung cu nepoţii pe munte, să le explic cum se păşeşte cu grijă, pentru a nu deranja sfinţenia clipei şi a naturii. Le voi părea ciudată... Poate de aceea ar fi mai bine să mor din timp.
Nu trebuie să aştepţi nimic, nici să ai aşteptări... aşa e, când ai aşteptări şi vezi că nu ţi se împlinesc, devii nervos, totul te irită, reacţionezi... Adevărata aşteptare e mersul înainte. N-o poţi pretinde decât ţie! Mergi înainte şi pregăteşte-te pentru un nou moment. Fii pregătit mereu pentru orice, lasă-te surprins cu înţelepciune, fără panică. Ăsta e tot secretul. Răbdarea e esenţială. Se poate cultiva oricând, o poţi moşteni de la mine. Când sunt eu agitată, tu mă linişteşti. Ai rămas fericirea mea. Mersul pe sârma ghimpată are sensul său. Nimic nu e întâmplător. Sau totul! Tot una. Zădărnicie nu există, întreg universul conspiră în realizarea dorinţelor tale, spunea. Eu cred că întreg universul te pregăteşte, te educă în sensul devenirii tale. Ţi se pune la picioare, ca tu să înţelegi. Ce-ai înţeles până acum? Mă mai iubeşti? De ce arunci vorbe? Cui mă laşi? Am să-mi cumpăr mărgele chihlimbarii. Sau mai bine cercei. Ştii, n-am purtat demult cercei. Parcă mi-e dor. Îmi lipseşte eleganţa. Spun unii că mersul meu e plutire, se întreabă cum mi-e pasul fără sunet, fără mişcare? Eu cred că mi-e mersul apăsat, puternic, milităresc. Eşti o copilă! Oare? Faţă în faţă, care ar fi mai copil? Dar lipiţi spate în spate? Cine ar fugi şi cine s-ar lăsa cărat? Eşti o copilă! Ce bine! Atunci stârvu-mi pe care îl porţi în spate nu este greu. Copiii sunt uşori. Când ai murit? Demult, demult tare. Murisem încruntată. Până să vii tu am stat tristă. Tu m-ai trezit din moarte, mi-ai pus zâmbetul pe buze şi m-ai trimis înapoi la culcare. Somn uşor iubito. Tu mai ai mult până să adormi, mult mai mult decât mine.. Am fost atât de fericită cu tine... Doar tu m-ai făcut să zâmbesc. Mi-a rămas zâmbetul, nu mai pot să mă încrut. Mulţumesc că m-ai făcut bine... Nimic nu e întâmplător, aşteptarea are un rost. Educă! Te pregăteşte pentru ce urmează să fie. Mersul înainte, asta e condiţia. Acum am zâmbetul meu. E mult mai uşor pasul pe sârma ghimpată. Mulţumesc. Nimic nu e întâmplător.