luni, 19 martie 2012

Rodica,
Draga mea Rodica! Azi, acum de fapt, e pustiu aici, e linişte, telefoanele nu sună. Am de lucru, dar nu am chef... amân... Mai ştiţi ce vroiam să mă fac când o să fiu mare? Oare ce credeaţi că o să fiu? Cei mai mulţi vedeau în mine o actriţă. Ce prostie! N-am avut nici un gând pentru aşa ceva. Azi am ieşit afară, simţeam nevoia de razele soarelui. Vă simt în vânticelul ăsta de primăvară. Mereu mi se face dor de dumneavoastră primăvara... Poate pentru că acum sunteţi născută.. şi tot acum... Da... tot acum... Am închis ochii şi-am ascultat. Vântul îmi aşeza săgalnic bretonul. Oare m-aţi văzut cu breton? Sigur că da! M-aţi văzut cu părul până la brâu, apoi tăiat cu el periuţă. Vă aminţiţi cum plângea Liuba?! Doamne ce am mai râs. Ce-aş vrea... Ce tare aş vrea... Să vă mai ţină băieţii cu forţa şi noi să vă pupăm toate pe rând în timp ce ne înjuraţi! "Bestie ce eşti!!", "Animală fără dinţi!", "Bleah! Nu mă mai pupa!!", "Auzi la ea, să pupe o babă!" Ştiţi ce mi-e dor? Să ascult cu dumneavoastră şi Cătălin şi Cristina, Carmina Burana, Carmen, Aida.. marşurile lui Strauss... lebedele lui Ceaikovski... Cum ne mai certam între noi încercând să ghicim ce se cântă. Şmecherul de Cătălin le ştia pe toate. Azi e prima dată când îmi revin toate amintirile şi nu-mi vine să vă cert. Îmi pare rău că am strigat atâta după dumneavoastră, că am fost nervoasă că aţi plecat. "De ce m-aţi lăsat aici? Cui m-aţi lăsat? Ce să mai fac eu aici?". Ştiţi... m-am simţit de prea multe ori singură... deşi am prieteni. "Laura, tu eşti proastă de bună ce eşti"... Cum îmi spuneaţi mie "vaca Domnului!", ce-mi vine a râde şi acum. Când aţi plecat mă alinam singură spunându-mi că v-aţi dus să-i spuneţi bancuri lui Dumnezeu, ca să mai râdă şi El săracul. Îmi pare rău... îmi pare rău dacă v-am supărat... Ce dor îmi era de dumneavoastră! Cât mi-aţi lipsit! Cât mi-au lipsit sfaturile dumneavoastră! Cât cearta! Cât încrâncenarea amestecată perfect cu nepăsarea. E cald afară doamna dirigintă, ies iar gândacii roşii pe zidurile Iaşilor.. Nu ne-aţi mai dat reţeta aia bună de pască. Pe cuvânt că n-am mai mâncat niciodată ceva aşa de bun! Ultima dată când ne-am întâlnit m-aţi întrebat dacă mama e supărată pe dumneavoastră, şi dacă eu am fost nemulţumită de dumneavoastră. Doamna dirigintă! Sper că m-aţi crezut! N-am să iubesc niciodată un profesor mai mult decât pe dumneavoastră. Atâtea am învăţat! Mai multe decât rezisţenţa elastică nu ştiu cărui material. Să fim serioşi! Mi-aţi fost profesor de VIAŢĂ! Nu vreau să încep iar să mă lamentez... v-aş vrea aici, e adevărat... Timpul se chinuie să pară ireversibil, pus în raport cu moartea, aproape că tindem să-l credem. Ce prostie! Şi amintirile noastre ce sunt dacă nu viaţă? O să vă mai scriu doamna dirigintă, cu siguranţă o să vă mai scriu...

Vă îmbrăţişez!

"Bestie ce eşti!"

Ha, ha. Tot vă îmbrăţişez...