luni, 30 aprilie 2012

Am rămas doar noi...


“Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care aduce cea mai cruntă suferinţă. Căci contrariul părerii comune, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul proprietăţii, care este contrariul dragostei.”

Antoine de Saint Exupery


miercuri, 25 aprilie 2012

Smile!



“Pentru a exista un copac înflorit, trebuie mai intai sa existe un copac, iar pentru a exista un om fericit, trebuie înainte de toate sa fie un om.”


Antoine de Saint-Exupery


marți, 24 aprilie 2012

I don't think about you anymore but, I don't think about you anyless

Ce zi o mai fi şi azi?

Ştii ce am făcut eu azi? Am descoperit un loc magic! Da! Magic! Biroul meu e lângă fostul CET, în preajmă sunt o grămadă de clădiri abandonate. Una dintre ele are sprijinită de ea o scară. O ştiam deja şi pentru că azi mi-am amintit de albumul The Ladder, m-am dus să văd scara din nou. Uneori ca să mă relaxez merg să mă plimb în împrejurimi. În curtea noastră sunt straturile de usturoi ale lu' ne'a Vasile şi o mulţime de căpşuni, iar de săptămâna asta câteva narcise şi o lalea roşie. Dimineaţa mă aplec să le miros, dar după-amiaza ies să admir vişinii înfloriţi, însă cum vişinii deja au început să se spulbere iar narcisele sunt prea puţine pentru a mă reţine prea mult lângă ele, m-am dus să văd scara. Şi cum azi era mai uscat şi am putut intra, m-am dus să văd ce e în clădire. Şi ghici acum ce am găsit acolo? Clădirea are un etaj, e fără geamuri, are o formă ca una dintre piesele alea de tetris, nici U, nici L, nici T, nu are geamuri deloc şi e dărăpănată rău de tot. În interior are două holuri destul de largi în L, câteva camere pe latura mai lungă a L-ului, iar cealaltă, mai scurtă, dă într-un fel de curte interioară, în care sunt trei rounduri mari, care seamană cu nişte foste fântâni arteziene. E o minune. Deja le vedeam cu ochii minţii curăţate şi pline de flori, la fel arcadele de deasupra lor, rămăşiţe ale extensiei clădirii. Văd acolo un loc ca un teatru de vară al aristocraţiei britanice. Este splendid. De acum, acolo îmi voi lua pauza de respiro acolo. Va fi locul meu secret, spaţiul în care mă pot relaxa în linişte, fără să ştie lumea unde sunt. De-abia aştept să merg mâine din nou acolo, să-mi pot imagina mai departe ce aş face eu cu un asemenea spaţiu, să închid ochii şi să simt vântul, să mă gândesc la tine şi să mă bucur de soare. Şi azi... mi-am scos din nou toată discografia YES, ca să o am şi acasă, mi s-a făcut dor de The Ladder. Uite peste ce am mai dat...
Ce drag îmi e. Am să-ţi mulţumesc mereu. Mereu.


Cu drag.

Coming back...


“Orice schimbare, chiar şi una dorită, aduce cu ea o stare de melancolie… pentru că tot ce rămâne în urmă este o parte din noi înşine. Într-un fel, trebuie să murim pentru a putea începe o viaţă nouă."
Anatole France

luni, 23 aprilie 2012

.

Te alung în fiecare dimineaţă şi strig după tine în fiecare vis de noapte. Nu e adevărat că după adio nu mai există bun venit. Orice regăsire e mai dulce decât însăşi prima aflare. "Ce o să facem?", e întrebarea la care nu am avut nici un răspuns. Aşa am ajuns să ne urâm, a fost singura soluţie, să distrugem totul. Chiar poate fi mai uşor să urăşti? Chiar e mai simplu să urli pe dinăuntru şi să nu faci nimic? E mai la îndemână să alergi fără ţintă, când înainte, când înapoi? Măcar să mor dacă tot cad! Măcar să nu mă mai ridic niciodată. Ştii ce mi-ai făcut? Mi-ai distrus orice încredere în mine, am ajuns înapoi în punctul în care mă simt urâtă şi proastă, în care am senzaţia că pe mine nu mă poate plăcea nimeni. Şi cât muncise omul acela săracul să mă facă să am încredere în mine, să mă plac. Ştii ce am să fac? Am să-i dau lui cartea ta preferată, am terminat-o de citit şi nu suport să o mai văd în casă, îmi venea să o arunc, deşi vreau să o recitesc, iar şi iar. E o carte care poate fi citită de o mulţime de ori, de fiecare dată poţi urmări un aspect diferit pe firul ei. Azi e ziua internaţională a cărţii, ţie ţi-aş fi dăruit o singură carte, pe mine. Am discutat azi cu mai multă lume, vreau să dau cărţile mele, am să şi cumpăr dacă va fi cazul, simt nevoia să dăruiesc. Cred că am să-mi scot din dulap Le Petit Prince, e singura carte pe care o mai am în franceză, parcă iar mi s-a făcut dor de limba asta. S-ar putea să îmi iau şi eu concediu, dacă voi reuşi voi pleca în Grecia. La gândul ăsta am exclamat: "La naiba! Fix în Grecia? Nu se putea altceva?", am vrut atât de mult s-o duc la Disneyland, să văd Parisul... Şi iată-mă făcând planuri pentru Grecia... Parcă nici nu vreau să aud numele greceşti, totul îmi va amintit, va fi chinuitor. Cuvântul şniţel îmi aminteşte... Fug şi de vocea lui, dar tot dau peste ea pretutindeni, pare să mă urmărească. Nu mai ştiu ce vreau, asta e cel mai greu... nu mai ştiu ce vreau. Măcar înainte, când eram deprimată, ştiam că îmi doresc să mor, acum şi moartea mi se pare plictisiroare, nimic nu mă mai mulţumeşte. Scriu iar bloguri, nu e scârbos? Când tu nu esti, scriu bloguri, ca şi cum mi le-ai citit de departe şi-ai şti că mă gândesc la tine. E o prostie, sigur că e o prostie. Mi-am amintit de "Call me" zilele trecute, nu am ascultat-o. N-am plâns de mult timp, mi-am adunat lacrimile cu migală mult timp, ieri le-am vărsat pe toate. A fost ziua de naştere a părintelui şi-a preotesei, cântam la mulţi ani şi toţi oamenii din biserică plângeau, nu-mi venea să cred. Ce urneşte inimile oamenilor în aşa fel încât poată plânge ascultând "la mulţi ani"? A fost un moment emoţionant, chiar şi părintele a izbucnit în lacrimi, m-a impresionat. Chiar că suntem ca o familie, nu ne avem decât unii pe alţii, singurii care am mai rămas deasupra pământului acolo, în cimitir. Eu am zâmbit trist, nu puteam plânge, era un moment de fericire, şi eu nu am astfel de lacrimi, sunt cu mult mai preţioase decât cele de durere. Am adormit plângând de ciudă. De ciudă că nu pot înţelege, că e dincolo de capacitatea mea de a pricepe, de ce?.. Doamne şi cât urăsc întrebarea asta! Mi-ar fi uşor să împart lucrurile în două categorii: tot ce a fost frumos este adevărat, iar tot ce este urât este fals, doar un vis urât. Am înţeles, nici eu nu trebuia să mă mai uit în urmă. Vrei să fii doar tu. Bine...

Ziua internaţională a Cărţii şi a Drepturilor de autor

duminică, 22 aprilie 2012

Dorinţa

În fiecare noapte adorm cu un gând. Unul singur. Simplu. Mă gândesc că sunt doar spirit şi te zăresc pe stradă. Alerg spre tine. Eşti cu spatele. Te cuprind în braţe şi te ţin strâns aşa. Doresc să simţi îmbrăţişarea mea, să te opreşti pentru o secundă şi să ştiu că o simţi, dar să nu ştii că e de la mine. Poate fi de la cine îţi doreşti tu, de la oricine, nu de la mine. Dar ce folos atâta visare? Cineva care te iubeşte te poate strânge în braţe în timp ce tu realizezi şi te bucuri. E un gând egoist. Poate în seara asta nu mă voi mai gândi la asta. Eram la gară, mă conduceai. Trenul era deja la linie. Nu suport despărţirile. Îmi amintesc de Kaffka, există întâlniri, există "rămas bun" şi deseori nici o revedere. E foarte greu să dai drumul unui om să zboare. Te-am rugat să te întorci, să stai cu spatele la mine. Mă priveai mirat, dar te-ai supus. Te-am cuprins băgându-mi mâinele pe sub braţele tale, strângând umerii tăi între palme, mi-am aşezat capul între omoplaţii tăi, ca să se odihnească. Nu ştiu dacă lumea ne privea ca pe nişte ciudaţi. Dacă timpul se opreşte vreodată, atunci!, doar atunci! s-a oprit pentru mine. Totul devenise inert şi doar inima mea părea să mai bată, a ta la unison, şi respiraţia sacadată, încercând să se liniştească. "Uşor... uşor..." ţi-am spus. "Linişteşte-te", nu sunt sigură că îţi spuneam ţie sau mie. "Acum. Te rog să ţii minte că te iubesc şi te voi iubi mereu. Mergi înainte, fără să mai priveşti în urmă nici o secundă. Fii puternic ca Lot... Ai fost fericirea mea...", te-am strâns cu mai multă forţă, apoi ţi-am dat drumul şi trunchiul tău s-a clătinat ca şi cum te-aş fi împins cu grijă. "Acum!, du-te!, şi pentru nimic din lume nu-ţi întoarce privirea." M-am dezlipit cu totul de tine şi în fugă am urcat treptele ultimului vagon al trenului albastru. Şuieratul s-a auzit imediat şi clătinatul forţat al trenului mi-a spus clar că s-a pus în mişcare. Mi-am lipit mâna pe geamul oval al uşii vagonului. Am încercat clanţa, uşa era blocată. Ai rămas aşa, cu spatele, pe peron, până trenul s-a dus departe. Nu te-ai clintit deloc, nici un pas. Erai singurul om dintr-o gară imensă. Singurul, al meu.

Titlu executor

Dragă silitorule, Îţi scriu aici şi în această formă dintr-un singur motiv. Deşi mi-ai pus "pumnul în gură", aşa cum s-ar spune, ştiu că aştepţi reacţia mea şi iată ţi-o oferi aici unde te aştepţi să o găseşti. Îţi voi spune 3 poveşti, pentru că nu-i aşa?, la asta mă pricep eu cel mai bine! Apoi îţî voi explica şi însemnătatea lor, pentru a te scuti de efortul de a le înţelege tu singur. 1. Când eram în gimnaziu, mergeam deseori împreună cu alţi colegi, la furat fructe fie în Sărărie, fie la Bojdeuca lui Creangă, fie altundeva tot în apropiere de şcoala noastră. Într-una din zile am decis că mergem la cireşe, la casa unei bătrâne care avea un cireş imens care făcea nişte fructe foarte mari şi gustoase, în ciuda faptului că ştiam, că bătrâna, mai ciudată din fire, are un câne fioros. Ei bine, când să ne urcă noi în cireş, rupând şi băgând în sân fructele sale dulci, apăru în prag "băbăciunea" şi slobozi pe noi "namila", un câine doberman care în două picioare precis depăşea înălţimea noastră. Cu un scurt: "pe ei!", câinele s-a pus în mişcare, alergând cu precizie după fundurile noastre. Toţi colegii mei au luat-o la goană, eu am stat pe loc sub privirile îngrozite ale femeii şi strigătele disperate ale colegilor. Câine, evident a gonit în primă fază după ei la vale şi după ce i-a izgonit ca din Rai, s-a întors spre casa lui liniştit. Bătrâna a crezut că mă va sfâşia, era mută datorită şocului şi incapabilă să dea vreo comandă câinelui, colegii priveau terifiaţi de departe. Ajuns lângă mine ne-am privit scurt, i-am spus calm: "bun căţel!", apoi l-am mângâiat între urechi pe capul lui ascuţit şi mare, m-am întors către bătrână şi-am plecat capul în semn de salut apoi mi-am văzut de drum spre colegii care mă aşteptau departe, în vale. Toţi mă întrebau ce i-am făcut câinelui, ei bine nimic, am ştiut dintotdeauna că nici un animal nu este stăpân pe mine, ci de la creaţie şi până acum, eu ca om, sunt stăpân peste toate fiarele, aşa că l-am privit blând dar ferm şi i-am spus în gând să se oprească şi să se întoarcă acasă. Câinele s-a liniştit de la sine, nu era atât de prost încât să alerge inutil după ceilalţi copii, vedea bine că prinseseră viteză şi nu se vor întoarce, iar pe mine văzându-mă stând pe loc nu m-a considerat un pericol. 2. În liceu am avut un profesor de istorie destul de ciudat. Aveam la el un 8 şi un 10, am cerut să mă asculte pentru mărirea mediei. I-am răspuns la toate întrebările, oferind nu doar datele din manual şi cele predate, ci şi altele pe care le dobândisem prin studiu individual. Mi-a pus nota 7. Colegii mei au făcut scandal, colegii lui, aflând de la ai mei păţania mi-au cerut să îl reclam şi să cer să fiu din nou ascultată într-un consiliu profesoral pentru a dovedi că nu meritam nota. Am refuzat. Au trecut de atunci mai bine de 10 ani, iar profesorul de istorie şi acum când mă vede pe stradă traversează pe cealaltă parte pentru a nu da ochii cu mine. De ce? Habar nu am! Nu i-am făcut absolut nimic, nu l-am reclamat, nu l-am ameninţat, nu m-am răzbunat în nici un fel. Ieri m-am gândit că poate vreun coleg de-al meu sau de ce nu chiar şi de-al lui, să fi făcut ceva despre care eu nu ştiu. Nu a fost cu permisiunea mea, în nici un caz. 3. În facultate, am avut o experienţă similară cu profesoara de franceză. În anul doi, văzând că nu reuşesc să fiu primită în examen, am făcut o cerere decanului, prin care îl rugam să mă lase să refac cursul de limbă străină, la limba engleză. M-a chemat la el ca să afle care sunt motivele, i-am explicat cât am putut de politicos că între mine şi profesoara de limba franceză există unele divergenţe pe care nu ştiu cum să le depăşesc. Cererea mi-a fost respinsă cu un răspuns scurt ce nu conţinea explicaţii: "vei termina ceea ce ai început! Vei reface tot cursul de limbă franceză începând de anul viitor, anul acesta nu te vei prezenta la examene.". În primă fază m-am simţit dărămată, dar anul următor am avut surpriza să descopăr la catedră un alt profesor şi să aflu că însuşi decanul făcuse cerere să fie schimbat cel vechi. Încă sunt uluită de situaţie şi doresc să cred că nu am fost unicul motiv pentru care a cerut demiterea vechiului profesor. Acum explicaţii. Nu obişnuiesc să reacţionez la ameninţări, pentru că le consider de prost gust şi arma oamenilor slabi care nu au argumente pentru a-şi dovedi superioritatea. Aşadar cuvinte de genul: "dacă erai eleva mea te lăsam repetentă sau te forţam să schimbi şcoala" sau "soţul tău ştie ce faci tu pe net?" sau "dacă te prind te lipesc de un perete" sau altele, forma nu contează, mă lasă rece sau cel mult mă dezgustă, în nici un caz nu mă impresionează aşadar nu mă obosesc să le răspund nici măcar aşa cum îmi vine, anume cu o ironie drăguţă la lipsa de inspiraţie a ameninţărilor de doi lei. Mama a fost ameninţată în propria casă de un individ la fel de idiot că îmi va face mie rău dacă nu îi dă o sumă de bani, mă întâlnesc acum cu el pe stradă şi-i zâmbesc salutându-l respectuos, iar el măreşte pasul plin de ruşine. Sunt convinsă că există şi atacatori mai răi decât acesta, mă vă pregăti viaţa şi pentru aceia dacă va fi cazul. Atâta timp cât ştiu că nu am făcut nici un rău nimănui, cu siguranţă nici un rău major pe cale voită, sunt destul de liniştită. Nu mă răzbun niciodată, consider răzbunarea arma prostului şi am o stimă de sine destul de ridicată ştiind că am un IQ satisfăcător, depăşind cu mult media. Întotdeauna viaţa mă răzbună cu mult mai mult bun gust decât aş putea să o fac eu. Aşadar, toate acestea fiind spuse, te asigur de gândurile mele cele mai bune. Voi afla dacă intuiesc corect şi am primit amenda asta în urma unei reclamaţii din partea domniei tale, o voi plăti aşa cum se cuvine şi voi lăsa viaţa să mă răzbune cum crede ea de cuviinţă mai bine pentru tine. Dumnezeu este cu siguranţă un pedagog desăvârşit, deci mai bun decât mine, va avea grijă să îţi ofere educaţia necesară prin pedeapsa potrivită. Mult succes în a elabora planuri chiar mai rele decât acesta, dacă nu ţi-a fost suficient. Gânduri bune, Gândi a ta. 19.04.2012

miercuri, 18 aprilie 2012

Când Raiul ţi se arată pe Pământ

Frânturi de labirint


Pentru că încă mai citesc "Magicianul" şi pentru că mi s-a facut un dor nebun de teatru, de artă, de cultură, de oameni dinamici, de nebunie! Şi pentru că ieri am aflat că a murit Augusto Boal şi încă nu-mi vine a crede. Parcă am pierdut un părinte... Îl consider părintele psihologiei moderne aplicate. Cine nu înţelege ce legătură are teatrul cu psihologia să pună mâna să cerceteze. Eu o consider singura formă autentică de terapie. De fapt nu, o mai aprob pe cea prin muncă. Însă introspecţia este în forma ei cea mai curată şi perfectă în drama terapie, în meta-teatrul realizat de Boal, începând cu teatrul oprimaţilor şi până la teatrul labirint.

Mi-e dor de oameni! Mi-e dor de actori, mi-e dor de prieteni, mi-e dor de Branea şi de cărţile lui, mi-e dor de Cristina, parcă şi de clovnerie mi-e dor, deşi nu-mi vine să spun aşa direct.

luni, 16 aprilie 2012

Muguri

Iarna slăbeşti, e ceva de dinăuntru care te goleşte de sevă, ca porţile galactice din filme, care au puterea de a te absorbi, care te trag în ele cu forţă, aşa te trage iarna în tine, pierzându-te. O forţă centrifugă ce te roteşte cu asemenea putere încât te lasă fără vlagă. Ceva te răpeşte sinelui, nu îţi mai aparţii, nu te mai ai, pluteşti într-un vid chinuitor, te autoprivezi senzorial, cunoşti iadul, de fapt... iad după iad cobori departe de tine şi de lume, murind.


În starea asta m-ai găsit tu. Eu care nu-mi mai aparţineam, care murisem cu totul, începeam din nou să pulsez uşurel, cu întrebări plăpânde: „de unde vine căldura?”, „cum reuşeşti să mă faci să râd?”. Încetul cu încetul deschideam ochii pentru a începe din nou să merg către soare. Simţeam căldura razelor şi începeam să-mi amintesc ce este primăvara şi ce am de făcut. Ştiam calea şi mi-o doream cu ardoare. Nu era nevoie de prea multe, dacă mă lăsam purtată de seva ce începuse să curgă în natură, ajungeam precis acolo unde trebuie. Era încă uscat totul, dar curiozitatea de a-mi aminti cum e primăvara mă făcea să încredere că totul va fi bine. Fiecare pas mă ducea spre explozia de lumină de care aveam nevoie. M-ai umplut cu veselie şi cuvinte calde, mi-ai dat încredere în mine, m-ai făcut să mă simt din nou utilă, mândria m-a umflat. Încă nu pocnisem de putere, dar mă vedeam din nou stăpână pe mine, şi lumea mă privea uimită de revenirea mea, toţi aşteptând marea explozie. Prinsesem culoare, nu mai eram cenuşie. Pic cu pic, preaplinul se desface, relevând dâră cu dâră de lumină. De sub coaja goasă se putea observa viitoarea culoare. Ştii, florile de cireş şi de vişin sunt albe, sunt pure şi blânde, plăpânde şi dulci. Eu însă eram atât de roşie clipă de clipă, încât toţi se mirau spunând: „ce fel de vişin o mai fi şi ăsta?”. Adunasem în mine toată lumina ta, fiecare mângâiere, fiecare cuvânt, toate razele tale se strânseseră în interiorul meu roşiatic, acoperit de coaja dură cenuşie. Ce fel de floare eram eu? Atât de roşie, învăluită în cenuşiul privirilor tale? Ardeam cu putere dorind să ies înafară din mine. Puteam! Ştiam precis că puteam. Şi fiecare rază din tine mă desfăcea petală cu petală de pojghiţa dură. Rămăsesem o roşie floare, strânsă cu grijă, cu teama de a nu răni vreo privire. Fiecare coajă din mugurele dur se dăduse înlături. Tăria stătea la baza prospeţimii mele, ţinându-i întreagă candoarea, sfiala. Nu mai ştiam dacă sunt mugure sau floare, cred că nu eram nici una, nici alta. Adunam fiecare notă de linişte, fiecare surâs aprindea în mine o nouă nuanţă de roşu. N-aş fi crezut că există atâtea nuanţe... De la prea ternul roz, până la nebunul vişiniu, toate au trecut peste pielea mea în aşteptarea cuvintelor tale. Sunt îngeri, spuneai. Sunt îngeri stelele ce te privesc de jos în sus, pe tine! Nevoia ta de alb mă transfigura. Nu se mai putea de acum ca sfios să îmi deschid petală cu petală în lumină, în miezul cuvântului tău de dragoste am explodat în firea mea ascunsă chiar şi mie. Deschidere totală de alb, de lumină. Inima mea se făcuse splendoare de pulsuri obligând roşul să dispară în alb pentru totdeauna. Trăiam în minte din nou prin tine, iar lumea simţea în sfârşit parfumul alb al mărului curat.

Cu drag

Nu mai ştiu să scriu cuvinte de drag, nu de dragoste, pe alea nici nu vreau să mi le amintesc. Cuvinte de drag. Dragul e altceva, aşa cum este ti iubiesc, nu te iubesc. Fusese invenţia noastră, a prietenilor, special ca să nu poată spune cineva cu răutate că suntem nişte ciudaţi. Ti iubiesc rămâne un cuvânt aparte, care nu implică dragostea carnală, nici erosul, ci doar curăţia şi perfecţiunea iubirii prieteneşti. Probabil aşa îşi iubea Micul Prinţ floarea, o iubia adică. Am totuşi de ceva timp, nu foarte mult, o emoţie pe care n-o cunoşteam, cred că se numeşte a îndrăgi.


Vine de undeva, dintr-o lume pe care n-o cunoşteam, dintr-o curăţie ca de copil fără pată, poate dintr-o copilărie netrăită. Aşa mă simt eu, brusc! Parcă aş fi prunc din nou şi pot alerga pe dealuri în linişte. Acasă! Da, acesta e cuvântul. Mă simt ca din senin, acasă! E locul din inimă pe care îl căutam demult, pe care îl credeam pierdut, dar iată că el este şi încă atât de aproape în mine. Dacă închid ochii mă cuprinde imediat o căldură, un val de linişte mă poartă în lumea asta de acasă. Muzica parcă nici n-o aud, deşi ştiu că este şi ea face totul posibil. Dacă n-ar fi existat, eu n-aş fi aflat niciodată că pot simţi că am ajuns în sfârşit unde trebuie. Acum îmi vine să strâng bine în mine totul şi să fug! Să fug undeva, într-un loc în care să fiu ocrotită, să nu-mi fure nimeni comoara. Unde aş putea dispărea dacă nu în mine însămi? Eu cu tăcerile mele, cu obrajii mei roşii, cu muzica mea şi emoţiile mele.

E cât se poate de simplu. Fără un gând de ceva sau cineva, se porneşte un zâmbet de undeva din colţul gurii, pomeţii se ridică uşor, privirea se înseninează şi bang! Sunt în lumea mea de vis! Realitatea mea nu e rea, chiar deloc, nu am nevoie să dispar din viaţa mea, dimpotrivă, prefer să rămân cât se poate de prezentă în ea, să nu pierd nimic. Atât doar, în inima mea sunt într-o poeniţă, pe un mic câmp verde, plin de floricele, într-un leagăn agăţat de un nor sau de creanga unui copac. Sunt în Rai! E de ajuns ca inima mea să se afle acolo, ca totul să devină mult mai simplu. Inima mea se află astăzi în Rai cu Tine…

Aproape limită.

Ei da. N-aş fi crezut. Deşi e normal, mie nu mi-a trecut prin minte până acum că şi aici pot fi trezită dimineaţa de cântecul păsărilor. Genele abia mi se dezlipesc, dar imediat ce mă dezmeticesc, o iau la fugă pe plajă. Casa de aici e chiar pe plajă, ca şi cum ar avea o curte imensă deschisă spre mare, aşa că nu-mi trebuie papuci sau alte haine decât pijamalele de vară ca să zbor pe plajă. Răcoarea apei mă trezeşte de-a binelea şi prind viteză. Valurile şi nisipul de la mal se ridică în ziduri în jurul meu, se unesc în boltă deasupra-mi formând un tunel prin care pot alerga ferită de priviri străine. E un înveliş din cristale de lumină, apa şi pământul au fost mereu în perfectă armonie cu mine, m-au ocrotit întotdeauna pentru că le-am considerat fiinţe vii, prieteni. Toate elementele sunt vii şi pot comunica, dacă avem deschiderea necesară pentru a le asculta. În goana mea, nisipul şi apa îmi sunt aliaţi. Încep să mă înalt, să plutesc, apoi să cobor, o decolare greoaie, urc, cobor, urc, cobor, apoi zbor. Zbor! Cobor. Scufundare. Zbor până în adâncul mării, risipind tăria apei. Acolo mă pot odihni. Înfiptă cu tălpile în nisipul din străfunduri, ridic fruntea spre lumina ce se întrezăreşte spre suprafaţa apei. Îmi deschid palmele ca şi cum aş putea s-o absorb în mine pe toată. Plouă. La suprafaţa apei plouă. Fiecare picătură ce se sparge de luciul apei vibrează puternic în mine. Atât de firave picături, pot vibra atât de puternic în liniştea adâncă. Strop cu strop ating apa ca pe o coardă sonoră, poate şi mintea are coarde, poate şi inima, doar de aceea se spune că fiecare avem o coardă sesibilă. Coarda mea sensibilă e atinsă într-un vibrat puternic, picătură cu picătură, până se lasă tacere şi legănatul valurilor se simte din nou, urc, cobor, urc, cobor şi zbor. În zbor mă cuprinzi aşa cum firul cuprinde omida, pentru a-i construi coconul. Într-o rotaţie deplină, scriind infinitul în jurul meu, mă strângi cu totul în tine. Înlăuntrul tău mă recreez, fără zbatere, ca într-o odihnă veselă şi liniştită, într-un ochi închis atins de lumina soarelui, aceeaşi senzaţie ca de fiecare dată când fără să vezi soarele îi simţi lumina binefăcătoare. Printre genele crăpate subtil, îmi ies aripile afară. Tu eşti deja desăvârşit, aripile tale le desfac pe ale mele din pătura părintească. Două păsări colibri petrec în libertare, recreînd infinitul continuu.

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Unde eşti?

Hristos a Înviat!
Primul lucru pe care mi l-am amintit a fost perioada în care am cântat cu bucurie. Vremea studenţiei a fost adevărata mea apropiere de Dumnezeu. Împreună cu elevii mei cântam cel mai frumos şi simţit "Hristos a Înviat!". Perioada în care am alăptat a fost la fel de frumoasă, pentru că îi cântam "Îngerul a strigat" de fiecare dată. După aceea nu am mai crezut niciodată, n-am mai simţit deloc, am murit. Toate până am spus Tatăl Nostru împreună. Oare îţi aminteşti? Spuneai că te-au deocheat. Am spus că ştiu să descânt şi am decis să spunem împreună. Degeaba aş spune că n-am simţit niciodată aşa ceva, chiar dacă aşa e, cuvintele astea sunt prea goale de sensuri. Am câteva momente în viaţă, atât de puţne că le pot număra pe degete. De aceea sunt aşa valoroase. Sunt clipele pe care mi le voi aminti la sfârşitul vieţii. Primul sărut, primul copil, primul "te iubesc"... Ultimul "mi-e dor"... Singurul regret... Hristos a Înviat?

vineri, 13 aprilie 2012

Simphony of the forest

Dragă Jon,
Ascult albumul Kitaro. Nu conteneşti să mă uimeşti. Fiecare nou album pe care ţi-l descopăr mă pune în faţa unei noi imposibilităţi. Aceea de a alege un preferat. Fiecare nou album devine noul meu preferat. Cine te-a învăţat pe tine să scrii muzică? De unde ai învăţat să pui asemenea poveşti pe portativ? Cum ai descoperit tu oare să scoţi din om atâtea emoţii? Ştii ce nu are muzica ta? Nu are furie! E toată armonie şi frumuseţe. E căldură, dragoste, candoare. Tu m-ai învăţat să iubesc zâmbind nebuneşte, cu ochii strălucind de veselie şi obrajii roşii. Fiecare reîntâlnire cu tine îmi aminteşte cine sunt, cum sunt şi mai ales unde sunt. Îţi mulţumesc că m-ai adus acasă. Că mă întorci acasă iar şi iar. Îţi mulţumesc că mi-ai eliberat lacrima dintru început şi de sfârşit, că mi-ai lăsat zâmbetul să zboare departe în infinitul bleu. Muzica ta pare să nu cunoască dorul, doar liniştea... M-ai adus înapoi acasă, aici pot din nou zâmbi de dragoste ploioasă. E noapte... şi plouă numai cu stele, curcubeul sunt eu...


Dragul meu,
Poate dacă n-aş fi depus jurământ azi ţi-aş fi şoptit la ureche urările mele de bine... Imaginează-ţi că ţi le pun într-un balon bleu şi le las să plutească pe aripile vântului. Poate că vor ajunge la tine... Cine ştie? Ieri s-a rupt Catapeteazma Cerului, azi aşezăm în Mormânt şi mâine cântăm Învierea. Ştii că n-am fost niciodată bună la urări, dar îţi doresc să simţi! Şi cred că este suficient. Până la urmă, să simţi e totul. N-o să-ţi doresc "Lumină şi Pace", mi se par chestii spuse la mişto. N-am să mint, abia ieri m-am simţit liniştită, după mult timp de zbucium. A fost ieri, o clipă. O voi căuta şi astăzi la Prohod. Ştii, e slujba mea preferată, o cânt şi de Crăciun. Şi ador colindele. Dar Prohodul! Este ca sufletul meu. Acolo cobor ca să urc şi mai mult. Am vrut să-ţi spun de multe ori, dar n-am mai apucat. Mergi la biserică. Dar nu ca să aprinzi o lumânare şi să săruţi icoane. Mergi şi te aşează într-un colţ în genunchi, închide-ţi ochii pentru un moment şi lasă cântările să te cuprindă. Nu te gândi deloc la popi, la mizeria din biserici, la nimic din ce e rău, caută doar frumuseţea de dincolo. Ceva din Adevăr transpare în orice loc din lume, fiind în tine însuţi, dar în biserică uneori e mai la îndemână să-l conştientizezi.
Uite peste ce am dat. Aşa-i că e minunată? O voi asculta diseară, în linişte. Îmi lipseşti... Somn blând.

miercuri, 11 aprilie 2012

Je t'aime avec ma peau

Veronica - Vine Primăvara

Alte versuri ştii mata?

Micile noastre conversaţii

- Nu-mi place să mă plimb pe lângă casa asta veche şi goală.


- Atunci ia-mă de mână, ne vom plimba împreună, draga mea.

- Scările scârţâie şi nu pot dormi.

- E doar casa, care îţi spune să închizi ochii.

- În unele zile nici pe mine nu mă pot visa..

- Mă doare să te văd aşa.

Căci deşi adevărul poate diferi,

Această navă va duce trupurile nostre în siguranţă la ţărm.

- Aud în mintea mea un ecou vechi

Care mă reţine.

- Ei bine, spune-i că îmi lipsesc micile noastre conversaţii.

- Curând totul va fi uitat, îngropat cu trecutul nostru

- Obişnuieam să ne jucăm afară când eram tineri şi plini de viaţă şi plini de dragoste.

- Uneori simt că greşesc chiar şi când am dreptate.

- Mintea îţi joaca feste, draga mea.

Căci deşi adevărul poate varia,

Această navă va duce trupurile noastre în siguranţă la ţărm.

- Nu asculta nici un cuvânt pe care îl rostesc,

Strigătele sunt toate la fel!

Căci deşi adevărul poate varia,

Această navă va duce trupurile noastre în siguranţă la ţărm.

- Ai plecat, ai plecat, ai plecat departe

Te-am urmărit cum dispari.

Tot ce a rămas este o fantasma

- Acum suntem sfărmaţi, sfărmaţi, sfărmaţi bucăţele

Nu mai putem face nimic,

Doar lasă-mă să plec, ne vom întâlni din nou curând.

- Mai aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă-mă, te rog mai stai aici

Te voi privi în somn.

- Nu asculta nici un cuvânt pe care îl rostesc,

Strigătele sunt toate la fel!

Căci deşi adevărul poate varia,

Această navă va duce trupurile noastre în siguranţă la ţărm.

Sail - Awolnation

luni, 9 aprilie 2012

Torn

Purgatoriul

Purgatoriul


Motto: Dum vixi tacui, mortua dulce cano.

- Îmi cer scuze, dar... trebuie... să...

- A, da! Desigur. Mergi la dreapta, în capăt este o baie, te poţi schimba acolo.

- Mulţumesc... stătusem de prea mult timp fără haine pe mine, a mă schimba era mult spus, fiindcă eram doar în lenjerie intimă. Am zâmbit, mi-am amintit de discuţia mea cu prietena dragă, spunea că are prea multă lenjerie intimă, îi răspunsesem că şi eu, şi că o port în funcţie de starea mea de spirit, după cum mă simt în ziua respectivă sau în funcţie de situaţie. Ce situaţie bizară era aceasta de acum! Umblam de câteva zile doar în lenjerie, ori cel puţin aşa credeam, că trecuseră câteva zile bune de când... nu-mi prea minteam de fapt ce făcusem înainte şi cum am ajuns acolo. Măcar arăta bine corpul meu, aşa, aproape dezbrăcat. Silueta părea din nou tânără şi neveştejită, pielea fermă, curată. Eram proaspată, ca ieşită de sub duş, cu un parfum discret, fresh, miroseam a curat şi mă simţeam excelent în pielea mea. Nimic nu trăda faptul că aş fi alergat zile întregi sau că aş fi călătorit atât de mult timp către locul acesta absurd. Simţeam că pot zâmbi nestingherită, eram uşoară şi frumoasă. Mă simţeam mai bine ca niciodată, detaşată de tot vacarmul. Vatmanul era un om de treabă, aveam încredere în el. Nici la masă nu se dezisese de chipiul său frumos, de un albastru intens, cu acea stea mare, strălucind discret, şi nici de costumul ce îi dădea aliura de comandant de navă mai curând, decât de vatman. Era un bărbat tare cald, gândeam asta şi-mi trăgeam dresurile cu atenţie. Cu restul de haine în mână am dat să intru în baie plină de veselie, nu mă gândeam că poate fi ocupată. O femeie făcea duş. Era cu spatele la mine, aşa că i-am admirat pentru o clipă corpul deosebit, cu piele albă, pe care şiroiau smeriţi stropii de apă, de parcă le-ar fi fost jenă că o atingă, ameţiţi de plăcerea şiroirii lascive. Am închis uşurel uşa şi am continuat să mă îmbrac pe holul întunecos, în faţa uşii. Apa se oprise, femeia probabil se ştergea şi ieşi exact când mă terminasem şi eu de îmbrăcat.

- Ce faci tu aici?! Cine eşti? Mă luă la rost cu tărie.

- Eu... eu am fost invitată de domnul...

- Te-a adus aici? Mă apucă de mână şi mă trase după ea în camera în care lumea se aşezase la masă ţipând: Directorul nu trebuia să te aducă aici!! Ştii cine eşti? Strânsoarea îi era destul de puternică, îmi amintea de mine din vremea adolescenţei, se vedea că avea un trup atletic, armonios, putea să mă tragă cu forţă după ea fără nici un efort. Privirea ei mă atinse brusc, furios, când rosti întrebarea, m-am simţit biciuită de ea şi i-am răspus fără să înţeleg ce fel de întrebare era, cu o uşoară mirare în glas:

- Sigur că ştiu.

- Nu trebuia să o aduci aici!! Strigă şi mai tare când întâlni privirea vatmanului. Era atât de nervoasă încât îşi înteţi strânsoarea, apoi ca şi cum ar fi izbit ceva de pământ dădu drumul mâinii mele în jos, după ce o ridică un pic în aer ca şi cum şi-ar fi luat avânt ca să poată să o trântească.

- Linişteşte-te, ea a vrut să vină.

- Nu trebuia! Ştii bine că vor veni după ea! Ea ştie cine este.

- Gata, linişteşte-te, el nu ştie. Şi arătă spre bărbatul care rămăsese şi el în tramvai până la capăt. Reîntâlnidu-i privirea mi-am amintit! El era! Precis el era, am încremenit, ochii îmi trădau groaza ce mă cuprinse brusc. Gura se încleştă şi îmi ţineam ochii încordaţi, ca să nu plâng de furie. El era!

- Eşti bine, mă întrebă vatmanul.

- Da. Da.

- Ia loc te rog. În casă mirosea a verde, soţia vatmanului pregătise ciorbă de urzici şi spanac, şi adusese la masă mâncarea. De unde urzici în Siberia asta? Când m-am urcat în tramvai era aproape vară şi aici ninge ca în basme, dar nu e frig. E cald ca vara şi ninge cu fulgi mari. Nu-mi desprind ochii de bărbatul din tramvai, cu siguranţă este el! Frânturi neclare îmi revin în minte. Fugeam. Alergam cu viteză şi mă tot uitam în urmă să văd dacă se ţine după mine. Nu-mi amintesc cine era, dar eram sigură că îmi pierdusem urma şi m-am urcat liniştită în tramvai, cu hainele strânse la piept. Era destul de plin, lumea mă privea ciudat fiind dezbrăcată, dar nimeni nu m-a abordat. Am găsit un loc pe un scaun care avea pereche în faţa unei măsuţe mici. Mă aşezasem liniştită ca şi acum şi l-am văzut în faţa mea, ca şi acum.. De el fugeam, iar el era acolo, în faţa mea, pe scaun, la măsuţă. Cum ajunsese acolo în faţa mea? Îl priveam cu aceeaşi groază. S-a aplecat în faţă cu un zâmbet, eu m-am dat înapoi, m-a atins cu un aparat, am simţit un curent puternic trecând prin mine şi de aici mi s-a rupt firul. Cine era? De ce fugeam de el? De ce mă urmărea? Ce vroia de la mine?

- Te rog, serveşte-te. Spuse vatmanul cu aceeaşi grijă şi căldură care era clar că îl caracteriza, întrerupând şirul de întrebări pe care le aveam în minte.

- Da, mulţumesc. M-am servit cu grijă, ca nu cumva să nu depăşesc măsura. La masă eram mulţi oameni, probabil toţi făceau parte din familia vatmanului. Soţia, fata de la duş, şi alţii. Nu reuşeam să îi număr. Erau ca steluţele căpitanului, de parcă nu ar fi fost acolo, iar dacă vroiam să îi socotesc, pur şi simplu ar fi trebuit să-mi folosesc memoria vizuală, iar ele deveneau când opt, când zece, când treisprezece, niciodată acelaşi număr,deşi aceleaşi stele. Nu îndrăzneam să mă uit direct la fiecare, mi se părea necuviicios să-i cercetez amănunţit cu privirea. Toată lumea era tăcută. Îl priveam doar pe vatman ca să mă liniştesc. Era un bărbat atât de calm... Îmi amintesc că atunci când m-am trezit, pe bancheta din spatele tramvaiului m-a întrebat dacă mă simt bine, apoi mi-a spus că e ultima staţie şi că ar trebui să cobor dacă vreau să rămân în oraş, pentru că deşi sunt departe de centru, aş putea totuşi ajunge înapoi, căci acolo unde merge el e foarte departe şi nu mă voi mai putea întoarce prea uşor. I-am răspuns că nu e nimic, merg oriunde ar fi, prea departe e bine pentru mine. Mă liniştise de la prima rostire, mă fermecase cu incredibilul său calm şi zâmbetul liniştit. Simţeam că pot merge oricunde cu el. În clipa următoare sună telefonul, scurt, anunţa un sms. Nici nu realizasem că îl am cu mine până atunci. L-am deschis cu mişcări greoaie, obosite. Era o imagine, un câmp imens cu narcise galbene. Nu mulţi oameni ştiu că narcisele sunt florile mele preferate, dar toţi îşi imaginează că îmi plac cele galbene. Nu avusesem habar până atunci de faptul că telefonul meu poate primi imagini. Interesant, mi-am spus. Oare să îi răspund? Mi-am promis că nu vom mai discuta, nici nu m-am gândit că ar putea să mă caute. Eram ferm convinsă că va dispărea definitiv. Poate pentru că erau Floriile, de aceea, precis că de aceea, altfel de ce mi-ar fi trimis el mie narcise galbene? „O imagine e o imagine, nu e ca şi cum chiar ai putea mirosi florile din poză!”, aşa spunea. Doar o toantă ca mine putea să stea o noapte întreagă pentru a creea o floare albastră pe care să i-o dăruiască. Aş fi putut să îi pun numele, dar ea deja se numea într-un fel, de fapt nu o creasem eu, ci doar o recreasem, dar fusese şi acesta un efort din partea mea. Atât de slabă sunt... Şi acum îmi trimitea narcise galbene. Ce să fac? Să îi răspund sau nu? Unii bărbaţi mă iau de proastă, ei impun condiţii, dar cred că eu nu am acelaşi drept niciodată, pentru că nu mi-l arog ce e drept. Cum poţi impune condiţii într-o relaţie de prietenie sau de dragoste? Ţin minte noaptea aceea în care m-a sunat prietenul meu din copilărie. Ne ştim de la doi ani şi jumătate, îi spuneam „Prinţul”, am curăţat împreună lacul nostru drag, în timp ce oamenii ne priveau drept nişte nebuni şi ne îndrebau de ce facem asta, iar noi le răspundeam zâmbind că facem asta pentru a da un exemplu de civilizaţie, chiar dacă vor veni alţii în urma noastră să strice toată munca noastră, dacă vom reveni, consecvenţi, până la urmă vom reuşi să educăm. Mă sunase atunci noaptea pentru că nu putea dormi, aşa că am avut o discuţie de vreo două ceasuri, la telefon, deşi nu ne despărţeau decât trei etaje şi am fi putut sta foarte lejer la o discuţie toată noaptea, în pijamale, fie la mine, fie la el. Pentru asta sunt prietenii, ca să îţi stea alături. Cum să-şi fi cerut voie să mă sune la miezul nopţii? Telepatic? Avea nevoie de acceptul meu scris? Sigur că nu! Prietenii mă pot suna oricând, de aceea s-a inventat telefonul. Pot veni să plângă pe umărul meu ori de câte ori simt nevoia, pot să se smiorcăiască pe aceeaşi temă la infinit dacă simt nevoia. Pentru relaţii nu dai concurs, nu-ţi trebuie CV, totuşi unii se comportă ca nişte angajatori, care te privesc suspicios şi îţi spun sec: "Vă vom contacta noi pentru a vă da un răspuns.". E adevărat, pe mine m-au căutat toţi, mereu au avut nevoie de mine, unii la băutură, alţii la boală, alţii la disperare, alţii la tristeţe sau la dezamăgire. O să mă mai gândesc. Frumos este să las uşa deschisă, vreau ca amintirile despre mine să fie mereu frumoase, chiar dacă nu vor dăinui. Îmi place să las oriunde loc de "bună ziua", e semn al unei înţelegeri mature a oricărei situaţii. Până la urmă, ceea ce ne leagă în primă fază este nevoia de a iubi. Dintre toţi oamenii care răspund acestei nevoi intime, alegem unul anume, încă mi-e neclar pe ce criteria, posibil empatico-simpatice, ni se pare că vibrăm cu persoanele pe care le socotim similar. Apoi, când depăşim vraja iniţială şi lăsăm gândul să-şi facă propriile analize, când descoperim imposibilitatea unei relaţii, căutăm toate diferenţierele posibile, iar dacă ele nu există în număr suficient de mare pentru a creeea dezamăgirea, mai facem un artificiu şi denaturăm totul în aşa manieră încât omul iubit, frumosul din viaţa noastră, să devină un monstru. E singura cale prin care ne putem detaşa. Detaşarea e fenomenul invers ataşării. Omului şi le asumă cu greu pe ambele. De obicei jignim pentru a transforma totul în ceva ce mintea noastră percepe ca fiind ireparabil. Ireparabilul e mai frumos şi cumva mai uşor de acceptat decât imposibilul. Ei bine, Freud ar fi pus toate acestea pe seama impulsurilor sexuale, şi nu ar fi chiar departe de adevăr. Impulsul este firesc, dacă nu îi dai curs nu se întâmplă mare lucru, dar când prin tine trec cu viteză din ce în ce mai mare impuls după impuls, totul se transformă într-o energie pe care e neapărat nevoie să o elimini. O poţi ignora în continuare, ea va părea uneori să te părăsească, dar de fapt se va cufundă în tine pentru a zgudui liniştile adânci şi a provoca în interiorul profund adevărate furtuni. Iar dezastrul nu va întârzia să apară la suprafaţă. Aşadar, totul este în noi înşine. Încă nu am găsit modalitatea de a controla pe deplin aceste fireşti impulsuri. Ar fi bine totuşi să nu avem regrete. Dupa atâta efort de a îndepărta pe cineva, dacă lăsam loc regretelor, ne reîntoarcem acolo unde a început totul. Vom repeta la nesfârşit aceeaşi greşeală. Gândurile acestea m-au dus departe, abia târziu am observat că pe scaunul din faţă, de lângă vatman, se foieşte cineva. Deci mai este o persoană în tramvai! Nu am rămas doar eu. E bine de ştiut. Cine o fi oare? Se ridică în capul oselor şi mă priveşte pentru un moment, apoi îşi întoarce la loc capul şi priveşte mai departe pe geamul mare al tramvaiului. E un bărbat. Cred că are patruzeci şi ceva de ani, dar pare mult mai tânăr. Seamănă cu un actor, nu-mi amintesc numele lui. Are un păr negru, frumos, bogat. Seamănă cu actorul acela din filmul cu avocaţi, acela cu ochii albaştri. E la fel de bine făcut, înalt, cu o postură frumoasă. Pare de treabă. Oare cum de am rămas în tramvai şi încotro merge? Pe geam se vedea că intrăm într-un cartier mărginaş, afară nu e nici dimineaţă, nici noapte târziu, e un fel de amurg alb, un fel de pâclă prin care cad necontenit fulgi frumoşi, care nu se aşează nicăieri. Probabil totul e verde, nu-mi dau bine seama, pe jos parcă ar fi fum cinematografic. Mi se pare că intrăm într-un platou de filmare. Cred că doar acolo sunt posibile atâtea contraste, iar tipul pare din filme, şi vatmanul un capitan de vas. E pur şi simplu prea frumos îmbrăcat ca să fie un simplu vatman. Uniforma nouă, perfectă, albastră, cu epoleţi mari, aurii pe umeri, cu steluţe încheiate cu perechi de ciucuri. Am coborât şi l-am urmat în linişte, fără să punem întrebări. Barbatul ca din filme era foarte tăcut, nu i-am auzit vocea nici o securndă, nu-mi puteam imagina cum vorbeşte. Vatmanul avea o voce ternă, clară şi caldă, paternă. Se vedea că are mulţi fii.

- Mergem la mine acasă, rupse tăcerea. Trebuie să mâncaţi. Vom sta aici doar puţin timp, apoi vă voi duce înapoi. Vă veţi întoarce imediat ce voi avea următoarea cursă, cel mai probabil mâine dimineaţă.Nici unul nu i-am răspuns nimic. Îl priveam curioasă, dar bărbatul din filme îşi ţinea privirea departe de mine, străină, cumva indiferentă. Hm, fie, nu trebuie neapărat să vorbim, mi-am spus şi mi-am mutat curiozitatea. Cartierul părea pustiu şi avea caracteristicile ghetourilor comuniste, clădiri micuţe, de câte patru sau şase etaje. Totul părea clădit de mult timp, dar părăsit înainte de a fi folosit. Şi pâcla aceea nu mă lăsa să văd nici măcar asfaltul pe care călcam. Era totuşi prea cald ca fulgii să-şi găsească sensul aici.

- Acela este un copac înflorit! am exclamat dându-mi pe faţă uimirea. N-am primit însă nici un răspuns. Nu-mi puteam dezlipi ochii de el, atât de frumos mi se părea, cu florile micuţe, albe, prinse grămadă pe toată suprafaţa crenguţelor subţiri. Stătea ferm, dând aerul unei fiinţe extrem de hotărâte să răzbată, lângă un zid de cărămidă, pe care dorea să îl ignore, chiar să-l sfideze, parcă spunându-i că se va descurca singur în viaţă. Şi până acum părea să îi reuşească.

- Aici nu miroase, am continuat să vorbesc fără să primesc nici un răspuns. Zidul acesta îmi aminteşte de altul, de lângă o veche uzină, dar acolo mereu miroase puternic a urină. De fapt uzina nu mai este demult, toate fabricile din oraş au fost închise. Ştiţi, ultima fabrică pe care au dărămat-o... E cea de textile. Am lucrat într-o vreme acolo, îmi vine să plâng când trec pe lângă ea. Chiar azi am trecut de fapt, pe lângă zidul de cărămidă, apoi pe lângă fosta fabrică din care nu a rămas nimic. Apoi am văzut că au înmugurit castanii din curtea liceului vecin. Am văzut geamurile laboratorului de informatică, încă mai are cearceafurile alea caraghioase puse, am început să râd. Mi-am amintit apoi că de acolo se vedea minunat răsăritul. Colegii mei aveau gentileţea de a mă lăsa în pace. Uneori nici profesorii nu îndrăzneau să pună la îndoială faptele mele sau să-mi ceară socoteală pentru gesturile poate lipsite de maturitate. Când aveam nevoie să mă scufund în lumea mea, pur şi simplu mă lăsau în pace. Până la urmă, ce rost ar fi avut să mă bruscheze? Mă urcam pe pervazul laboratorului şi priveam soarele întreaga oră dacă aşa îmi doream, au fost mereu foarte atenţi cu nevoile lumii mele interioare, nu m-au deranjat nici o clipă. Cred că erau foarte maturi pentru vârsta lor. E adevărat, am avut colegi excepţionali şi profesori uimitori. Vai, îmi cer scuze, vorbesc cam mult. Atrăsesem totuşi curiozitatea bărbatului ca din filme. Acum mă privea intens, cu o curiozitate nemascată şi cu o uşoară teamă ce i se citea cu uşurinţă în ochii albaştri care nu observară că îi urmăresc la rându-mi. Deci aşa, acum te interesez? Hm.. îmi spun scurt şi îmi retrag scurt privirea cu o rotire bruscă şi încordată pornită din încheietura gâtului puternic. Îmi ridic nasul a dispreţ şi totuşi îl urmăresc pe furiş. Şi-a dat seama că l-am surprins privindu-mă şi se simte jenat, şi-a mutat centrul de atenţie vizibil ruşinat. L-am privit din nou, de data asta mai domol. Până la urmă nu greşise cu nimic. Eu turuiam ca o moară stricată. Cum ar fi putut omul să ignore bruiajul? Acum m-am simţit eu prost, am lăsat capul în jos ruşinată. Tot cartierul era gri. Dacă separi griul din lumea asta ar rămâne o lume pixelată, alb şi negru, două nonculori pure. În fotografie se poate, e o tehnică prin care poţi elimina toate nuanţele de gri pentru a rămâne doar nonculorile, unele poze devin o minune. Clipă de clipă realizez tot mai multe. Păşim toţi trei uşor, nu simt asfalt sub picioare, parcă aş pluti într-un fum gros, dar totul rămâne uşor, respiraţia nu îmi este îngreunată cu nimic aşa cum îmi este când e ceaţa de obicei. Aici nu e nici frig, nici prea cald, nu e nici soare, nici întuneric, nu e lumină, nici beznă, nu e nici măcar culoare sau nonculoare, totul e gri, parcă şi aerul, nimic nu are strălucire. De fapt nici măcar copacul înflorit, nici zidul de cărămidă, nimic! De uimire am exclamat din nou în căutarea unui răspuns:

- Nu aveţi reclame publicitare!

- Nu, zâmbi vatmanul. Capitalismul nu a ajuns aici. Ochiul nostru e mai liber, aşadar şi mintea.

- Nici magazine... Totuşi, unde vă faceţi cumpărăturile?

- Nu e nevoie. Vei înţelege.

- Iar geamuri nu sunt la balcoane!

- Îţi aminteşti? Mă întrebă cu duioşie. Cândva nici la tine nu erau.

- Aşa e... Aveţi dreptate. Într-un balcon am zărit o păpuşă imensă, mi-am amintit că aveam una asemănătoare când eram mică. Era blondă şi avea ochii albaştri şi o rochiţă la fel, din catifea, cu guleraş alb şi un cordon ce se lega la spate. Când părinţii plecau, o scoteam pe balcon şi o prezentam trecătorilor drept verişoara mea mai mică pe care o aveam în grija mea. Mă simţeam brusc foarte mare şi capabilă să am grijă aşa cum se cuvine de cei mai mici.

- Am ajuns, rupse din nou tăcerea vatmanul. Era o căsuţă mică, ascunsă între blocuri, într-o grădină ca un micuţ parc într-un ocean de betoane. M-am aplecat să mă descalţ din bun simţ, imediat ce am ajuns în faţa pragului, pe prispa ce-mi amintea de casa bunicii, dar imediat am realizat că nu aveam încălţăminte, sandalele erau în mână, strânse între degete de bretelele uşurele, alături de hainele pe care nu reuşisem încă să le pun pe mine. În mod normal aş fi fost ruşinată de mine, iar situaţia mi s-ar fi părut penibilă, însă de această dată mă simţeam foarte în largul meu şi nu eram câtuşi de puţin stânjenită. Casa era mică şi în interior şi destul de întunecoasă. Ne-a indicat unde să intrăm, o cameră ce părea a fi cea de zi, nu sufrageria blocurilor sau salonul măreţ al caselor, ci o cameră de zi care reunea bucătăria de vară cu spaţiul destinat exclusiv musafirilor. Plină ochi cu tot felul de lucruri, ticsită cu o mulţime de obiecte de prisos, creea o admosferă primitoare şi totodată extrem de încărcată. Într-un colţ o imagine a Sfintei Treimi. Mi-am amintit brusc de Capela Sixtină şi de faptul că am vrut să merg la Paştele catolic la biserică. Îmi spusesem în drum, special pentru a mă convinge de utilitatea gestului meu, că în orice există frumuseţe se întrevede şi miezul de adevăr, şi nu puteam nega faptul că în tot există o urmă de frumuseţe. Faptul că Michelangelo a avut curajul să picteze un Hristos atât de viguros, de puternic, pe care apoi să îl răstignească fără haine şi fără falsă pudoare mi-a dovedit încă o dată că doar ceea ce se face fără teamă trece de sita timpului şi răzbate până în veşniciile cele mai îndepărtate. De-aş avea asemenea curaj, ce aş face? Dacă aş primi asemenea forţă ce aş alege? M-aş căuta pe mine! M-aş căuta pe mine în Tine Doamne! Undeva în Tine trebuie să fiu şi eu! Unde sunt, Doamne al Meu, unde sunt? Bat clopotele şi tresar. Se aude cântat Psalmul 50, acel „Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă”, atât de sfâşietor, care îţi pune în faţă toate păcatele şi aproape te obligă să plângi.

- E bună mâncarea? Îţi place? Îmi rupe din nou vatmanul şirul gândurilor.

- Da Căpitane, e bună, cum să nu fie bună? Toţi zâmbesc, nu se aude nici un râs grosolan care să mă facă să mă simt prost.

- Capitane... Ce scumpă eşti tu, fată dragă. Rosti zâmbind melancolic vatmanul. Ei, ia spune, cum ţi se pare masa?

- Ştiu că sunt urzici şi că e spanac, dar nu ştiu de unde îmi pot da seama. Lipsa culorilor mă face să fiu uşor confuză. La fel lipsa gustului, a mirosului.

- Deci ai observat, continuă păstrându-şi zâmbetul. Ştiam eu că eşti o fată deşteaptă, spuse trăgând cu ochiul la fata de la duş care îşi păstra starea de nervi şi mă privi din nou cu o incredibilă ciudă, pe care eu nu o puteam înţelege. Ei, dar tu ce crezi Leon? Se întoarse şi-l întrebă pe barbatul ca din filme.

- Hm, îngână acesta scurt.

- Leon? Am întrebat plină de umire.

- Da. Are şi el un nume, doar nu te aşteptai să nu aiba, nu?

- Sigur că nu, dar spuneaţi că nu ştiţi cine este, că nu-şi aminteşte.

- Tu îţi aminteşti chiar mai puţine decât el, îţi vei da seama curând.

- Realitatea este personală, ţine de propria percepţie asupra Adevărului. Adevărul este acelaşi, dar realităţile diferă. Uneori totuşi, percepem asemănător Adevărul şi atunci avem realităţi a-proa-pe comune. În funcţie de educaţie, de cultura din care facem parte putem vedea lucrurile la fel. Eu nu sunt de aici, poate că mai întâi trebuie să mă adaptez.

- Nu există „trebuie”, draga mea. E bine să te simţi liberă să faci orice doreşti şi simţi.

- Aşa este. Totuşi nu voi petrece aici foarte mult timp.

- Chiar aşa. Curând vom pleca. Primul care se ridică fu Leon, cu un zâmbet sardonic, se întinse peste masă şi repetă gestul din tramvai. Am simţit din nou curentul trecând prin mine, zguduindu-mă cu putere, senzaţia scufundării într-un adânc nemăsurabil, sub o presiune care mă ameţea până la pierderea tuturor simţurilor, inclusiv acela a-l apartenenţei propriei persoane, apoi ridicarea cu viteză la suprafaţă ca împinsă de o forţă egală cu o alta care mă trăgea în sus.

- Hai, încă o dată!! Încarcă! Încărcă! Şi! Hai! Încă o dată!! Acelaşi impuls electric mă zgudui şi simţind că îmi iese din gâtlej mărul otravit pe care parcă îl mâncasem în locul Albei ca Zăpada, am început să tuşesc, ridicându-mă cu viteză în şezut, apoi prăbuşindu-mă la loc.

- Gata! Are puls! E stabilă! Bravo, bravo! Felicitări echipei. Luaţi astea de aici, aduceţi masca de oxigen, repede! E bine, pulsul e stabil, am recuperat-o! Măi mocuţă, de ce ne dai tu nouă emoţii de astea? Gata, masca de oxigen, gata, va fi bine. Mocuţă, să nu mai faci de astea, bine?

- Bine... Dumneata eşti... Ce bine îmi pare... nu aveam energie să pot spune tot ce doream, dar eram sigură că poate înţelege.

- Dumneata, auzi la ea ce drăguţă e. Ce scumpă eşti tu, fată dragă. Credeam că nici nu se mai foloseşte cuvântul ăsta.

- Mie îmi place...

- Şi mie. Dar poţi să-mi spui Cristinel. Sunt doctorul Cristinel Airinei.

- Ce zi e azi?

- E Paştele scumpo.

- Care Paşte? Al cui?

- Cum al cui drăguţă?

- Sunt obosită...

- Odihneşte-te, vei fi bine. Acum poţi dormi.

- Leon! El este Leon! Mă sperie.

- Este Leon. De unde ştii? Dacă nu era el, erai dusă. El te-a întors la noi. Şi el a fost acolo, acum doar asta îşi aminteşte cum se face, vă aduce înapoi. Ce emoţii ne-ai dat mocuţo... Eşti aşa de tânără! Cum să ne pleci?

- Mă bucur că eşti dumneata şi aici lângă mine... În dumneata am încredere... Căpitane, mă bucur să vă revăd...

- Nu cred că ne-am mai întâlnit mocuţă.

- Ba da... ba da...

- Odihneşte-te acum. Vom avea timp să discutăm. Acum dormi.

- Vom avea veşnicii la rând... Sfinţii... aşteaptă... II - Când nu pot avea ceva, oamenii devin violenţi. Prima dată când mi-am dat seama despre asta, a fost în excursia aceea. Eram pe acel deal spectaculor, mi-a spus să urcăm până în vârf: „hai Mary, până sus! Până sus!”. Nu o spunea poruncitor, ci transmiţând o dorinţă uluitoare de a ne pierde de grup. După noi nu se ţinea decât Cristina, iar Ioan tot mă striga: „Hai Mary, hai!”, şi aproape că mi-ar fi dat mâna, iar dacă ar fi găsit un loc mai dosit în păduricea tânără, un copac mai gros după care să ne putem ascunde pentru a ne pierde urma, cu siguranţă s-ar fi folosit de asta. Au trecut atâţia ani de atunci, şi încă mă întreb ce ar fi dorit să-mi spună. Sunt şi acum convinsă că ar fi vrut să fim doar noi doi şi să îmi spună ceva. Cristina însă nu s-a lăsat, iar el a renunţat furios: „Până aici! N-are sens să mai urcăm mai sus! Nu e nimic! Să coborâm înapoi.” Aproape am urât-o în clipa aceea, amândoi am urât-o. Apoi am mai petrecut ceva timp cu tot grupul, ignorându-ne cu succes. Am luat un personal până la Suceava, acolo trebuia să schimbăm trenul. În pauza dintre trenuri am mers într-un parc în apropiere de gară şi având minge cu noi, am ales să jucăm raţele şi vânătorii. Când a venit rândul lui să fie vânător, eram sigură că mă va ocroti cu gentileţe până la sfârşit, pentru a-mi da şansa să câştig, pentru că deseori îmi trecea cu vederea unele lucruri, nu din lipsă de vigilenţă, ci pentru a mă ajuta. Am avut... a-proa-pe dreptate. În joc mai eram puţini, dar când a recuperat mingea de la celălalt vânător, a aruncat-o spre capul meu cu o forţă uluitoare, dorind intenţionat să mă rănească. Nu am mai jucat jocul acela niciodată de atunci. Toţi au rămas ca trăsniţi, atât fusese de evident că îşi dorise asta şi că analizase din timp oportunitatea. Chiar şi el a fost şocat de propria răutate. Şi-a cerut scuze apoi, dar jocul s-a răcit. Eu am refuzat să mai joc. Mingea trecuse milimetric pe lângă mine şi se izbi zguduitor de un arbore mare care era în parc. M-am dus să o recuperez, le-am înapoiat-o şi am spus că nu voi mai juca niciodată jocul acesta. Avusesem atâta grijă de el în excursia aceea... Era răcit şi eu l-am oblojit, iar Ioan nu mai contenea cu mulţumirile, a continuat săptămâni la rând apoi, dorind să mă răsplătească în vreun fel. Asta e o mare prostie. Când un om face un lucru din plăcere, nu e cazul să îl sufoci apoi cu mulţumiri. - Deci ai făcut totul cu plăcere? - Desigur. - Poate şi el ţi-a mulţumit cu plăcere. - Cumpărându-mi înapoi fiecare pachet de şerveţele pe care i l-am dat? E o prostie. - Spuneai că te deranjează violenţa. - Nu. De fapt analizam altceva. Oamenii devin violenţi când obiectul dorinţelor lor se îndepărtează de ei. Ceea ce este şi mai interesant e faptul că aleg întotdeauna sau aproape întotdeauna obiecte cât mai îndepărtate pentru a le face sălaş dorinţelor. Un bărbat care dispreţuieşte infidelitatea va alege mereu ca obiect al dorinţei sale o femeie căsătorită, pe care să şi-o poată îndepărta apoi fără menajamente şi fără regrete, atribuindu-i toată vina pentru nereuşita sa de relaţionare. Mă gândesc acum la Cris. Se zbate luptându-se cu imaginea femeii iubite. Să părăsească această imagine i se pare injust, socoteşte în sinea sa că înşeală, că îi trădează aşteptările, că e obligat să îi rămână fidel chiar dacă ea a plecat. Pe de altă parte îşi doreşte iubire, o nouă relaţie care să îi aducă înapoi aceea fericire. Ştiţi ce se spune despre oamenii fericiţi în căscnicie, care îşi pierd partenerul? - Nu. Spune-mi tu ce se spune... - Cică se recăsătoresc imediat după moartea partenerului, din dorinţa de a relua firul vieţii. Cred că altfel s-ar pierde. - Tu te-ai pierde? - Aici nu este vorba despre mine! - Mereu vorbeşti despre alţii? - Fac asta? Nu mi-am dat seama. - De ce te deranjează alegerile lui Cris? - Nu mă deranjează viaţa lui personală, atâta timp cât nu mă afectează, nu are de ce să mă deranjeze. - De ce te afectează? - Pentru că mă jigneşte! - Şi crezi că face lucrul acesta pentru a te îndepărta? Din ce motiv? - În primă fază m-a ales ca obiect al dorinţelor sale, special pentru că nu mă pot încadra perfect în tipare, fiind dintr-o altă lume, inaccesibilă lui. Aşa avea din start garanţia că se poate îndrăgosti de mine, dar nu va putea totuşi să îşi înşele soţia. Vina rămânea doar a mea, el se achită. - Te simţi vinovată? - Nu! Nicidecum. Eu nu îl pot schimba. Nu îl pot ajuta să treacă peste propriile prejudecăţi. Nici peste propria zbatere. Nu este o personalitate duală şi totuşi are comportamente extreme. Nu văd în el nici imaturitate emoţională. Nu este instabil emoţional, are rădăcini emoţionale extrem de puternice, pe care ar vrea uneori să le secere pentru a se elibera şi a putea să-şi continue viaţa. Eu nu îl pot ajuta. Nu îi sunt alături, sunt prea departe, din prea multe puncte de vedere. Nimic din ceea ce sunt eu nu îi poate fi de folos. Nu îl pot ajuta cei care sunt aproape de el, cum aş putea eu care... În fine... Doar el se poate ajuta. Dacă ar conştientiza şi ar lua şi o decizie pe care să o respecte. Ori e lae, ori bălaie? Dar poate lui îi place zbuciumul ăsta continuu. De fapt, precis îi place. Egocentriştii adoră să se simtă chinuiţi, să îşi asume suferinţa cu o pasiune incredibilă. „Eu sufăr! Eu sufăr!”, ce le mai place să se bată cu pumnul în piept cu asta. De parcă să suferi e o mare chestie, care merită aplaudată. Suferinţa vine din incapacitatea noastră de a gestiona lucrurile din exterior care se izbesc în interiorul nostru. Renunţarea e esenţială în viaţă. Pentru a putea continua e necesar să uiţi. Şi cum uitarea ca fenomen psihic de fapt nu există, pentru că totul coboară în subconştient unde se îmbracă în noi forme pentru a reveni la suprafaţă, devine importantă capacitatea omului de a se ierta pe sine, apoi pe ceilalţi. Ca să te ierţi trebuie să înţelegi, ca să te înţelegi trebuie să conştientizezi, ca să conştientizezi trebuie să te analizezi cu atenţie. Şi după ce faci toate astea, mai e ceva de făcut. Să accepţi! Să îţi poţi spune: „Ăsta sunt! Atâta pot!”, abia atunci poţi lua decizii corecte. Am pe frigider un magnet primit de la prietena mea, pe care scrie: „O decizie nu schimbă nimic, o acţiune poate schimba totul!”. Este deci stringentă o acţiune. Fără acţiune lumea nu există. „Să se facă Lumină!”, lumea a început nu cu un cuvânt oarecare, a început prin verb. Lumina n-ar fi ştiut ce are de făcut dacă nu i se spunea, ea în sine nu există fără acţiune. Nimic nu există fără acţiune. Substantivele inerte nu au sens. Fiecare lucru din lume capătă sens în mişcare. Eu am luat nişte decizii, acum trebuie doar să stau dreaptă şi să ţin cont de ele indiferent ce se va mai întâmplă pe parcurs. Nu va fi uşor, va reveni. Cred că voi fi pregătită, dar cine ştie... Simt razele de soare. Am observat că pleoapele închise peste care bate soarele propagă în minte, prin retină, culoarea roşie. Când ţii ochii închişi pentru că bate prea puternic soarele în ei, vezi o lumină roşie. Acum nu e aşa puternic, e călduţ şi bine, cred că zâmbesc. Sunt pregătită, mă voi trezi, pe curând. - Vei reveni când vei avea nevoie, sunt aici pentru a te asculta. Mary, încă un lucru. Cum înjuri când eşti nervoasă? - „Elibera-m-aş!”. Sunt ascultător fidel!, râd. De ce sunteţi mereu aşa de serios. - Ştii foarte bine că e o cerinţă a situaţiei. - Chiar nu râdeţi niciodată în timpul serviciului? - Crezi că ar mai funcţiona terapia dacă aş râde împreună cu clienţii? - Cu mine s-ar putea să funcţioneze. Şi s-ar putea să vreau să experimentez şi hipnoza odată. - Mary, nu e cazul. În ciuda faptului că tu cunoşti foarte bine procedurile terapeutice, iar consilierea psihologică nu ţi se ascunde în nici un fel, te deschizi foarte frumos pentru că ştii clar că îţi este de folos. E forma ta de a te ajuta pe tine, conştientizând prin discuţii cum să acţionezi pe viitor asupra ta. Chiar tu ai spus asta ceva mai devreme. - Aşa este. Dar ar fi distractiv. Oricum, acum plec, deja aud foiala din salon. Voi reveni, poate curând. E hilar că am dreptul să aleg când se termină şedinţele, am spus cu un ton vizibil amuzat. Sigur că fiecare client are dreptul acesta, dar pe mine nu mă cronometrează nimeni şi şedinţele nu costă, ceea ce e bine, nu? - Da, e bine. Revino când vei avea nevoie. Sunt aici pentru tine. - Ştiu. Pe curând. Căldura razelor ce pătrundeau pe fereastra mare, din lemn de cea mai proastă calitate, ca în toate spitalele de pe la noi, se simţea din ce în ce mai vie pe pielea mea. Pleoapele erau încă grele şi cădeau înapoi imediat ce le deschideam. Urechile auzeau o forfotă ca o microfonie radiofonică, dar mintea încă nu percepea clar cuvintele pentru a le putea rândui într-o ordine firească şi a le da sens. Se auzeau paşi trecând încoace şi-n colo, ei erau cei mai clari. Ştiam că sunt papuci albi, ce se mişcă alert pe gresia ce se dorea curată dar păstra toţi microbii pe ea, doar împrăştiaţi diferit de cârpa femeii care făcea curat în fiecare dimineaţă. Ştiam precis că papucii sunt albi! Mintea umană poate percepe culoarea şi forma unui obiect şi fără să îl vadă. E suficient să îi audă sunetele, chiar dacă ele spun câte ceva şi despre utilizatorul obiectului, spun destule şi despre obiectul în sine. Papucii femeii care se agita prin salon sunt albi. Probabil este asistenta care împarte medicamentele de dimineaţă, verifică starea pacienţilor şi rezolvă tot ce mai are de rezolvat la preluarea turelor. După mers cred că este o femeie de cam patruzeci de ani, destul de plinuţă, dar frumoasă. Cu siguranţă are părul scurt, cel mai probabil roşcat. Vocea este jovială, dar iute, nu pierde timpul cu explicaţii inutile, pacienţii sunt deja obişnuiţi, nu insistă cu întrebări. Este fermă. Meseria îi impune siguranţa de sine. Calcă acolo unde trebuie, cum trebuie, apoi îşi continuă mersul pe ruta prestabilită. - Bună dimineaţa! Se aude vocea cunoscută. Este Comandantul, îl recunosc. Astăzi pare mai vesel, vocea i se modulează frumos pe zâmbetul pe care îl pot percepe cu ochii închişi. Îi răspund printr-un alt zâmbet. Mi-e mai uşoară viaţa cu el alături. După schiţarea acestui surâs plăpând am reuşit să deschis încetişor ochii. - Hei! Ia uite cine a făcut ochişori! Ce faci mocuţă? Te-ai trezit? Te simţi mai bine azi? Înşirui toate întrebările aşezându-se pe marginea patului, lângă mine. Mă luă de mână şi mă bătu uşor, în semn de încurajare, apoi păstră palma între mâinile sale. Erau destul de delicate pentru un bărbat, cu degete lungi, drepte. Mă simţeam aproape jenată de mâinile mele mici şi strâmbe, cu degete noduroase şi unghii tăiate din carne, fără formă, lipsite total de frumuseţe. Cu o mână îmi ţinea palma mică şi rece, strânsă de la încheietură, iar cu a doua mă mângâia finuţ, fără a transforma gestul într-unul senzual, păstrându-i totuşi tandreţea într-un fel... paternă. Priveam în ochii lui albaştri. Păreau un cer senin de vară, plin de stele care luminează totul cu strălucirea lor albă, curată, în miliarde de pâlpâiri îndepărtat-apropiate. Stelele sunt aşa de departe, şi totuşi par atât de aproape... Cerul îl priveam şi înainte să ajung aici. Brusc mi-am amintit. Conduceam maşina cu viteză şi furie oarbă. Era noapte şi linişte, şoseaua era liberă, doar eu goneam nebună, cu ochii plini de lacrimi. Ziua aceea fusese cumplită, se adunaseră prea multe, serviciul mă solicitate până la a-mi pierde starea de linişte care mă caracteriza în mod normal. Săptămâna aceea reuşisem să mă cert cu toată lumea, fusese prea mult pentru mine, nu reuşeam să mă mai împart în atâtea cerinţe. Rămăsesem în urmă cu atât de multe, încât totul devenea frustrant şi aveam senzaţia că îmi scapă printre degete. Luam acelaşi lucru de la capăt de mai multe ori şi nu reuşeam să-l duc la bun sfârşit fiind mereu întreruptă de alte şi alte cerinţe. Ştiam totuşi că dacă voi aşeza totul din nou pe categorii de sarcini şi le voi lua de la început, voi reuşi să aşez fiecare lucru aşa cum îmi doresc, dar starea de agitaţie nu contenea să mă însoţească. Nu reuşeam însă să iau fiecare lucru pe rând. Colac peste pupăză, când m-am decis să las totul pentru a doua zi şi să plec acasă, pentru că o pauză aşează de la sine multe lucruri în viaţă, primesc nebunia asta de mesaj: „Eşti o hoaţă!”. Ei hai! Asta e bună! Elibera-m-aş! Ca totul să fie perfect până la capăt mă sună şi un client care are un dar se a mă exaspera, noi îl numim „prietenul nostru comun”, pentru că toţi din branşă îl cunoaştem şi îl „iubim” cu aceeaşi „dragoste pătimaşă”. Iar când ajung, după o alergătură continuă la uşa instituţiei de stat la care trebuia să ajung pentru a lăsa nişte documente, găsesc uşa încuiată cu lacătul! În faţa uşii am urlat ca lupul la lună: „Ce dracu! În ţara asta numai proşti ca mine muncesc? Pentru restul Săptămâna Patimilor e concediu? Unde e pa-ti-ma atunci?”. Toate se adunaseră minunat, iar când am primit din nou pe seară acelaşi mesaj minunat: „Eşti o hoaţă!”, probabil pentru că s-a gândit că lipsa mea de reacţie înseamnă că nu l-am primit, pur şi simplu am explodat. Am luat cheile de la maşină şi am ieşit tunând şi fulgerând, fără să ofer explicaţii, trântind uşa după mine şi probabil lăsându-i pe toţi cu gurile căscate. Cu starea asta am luat-o la goană pe şosea. Nici nu-mi amintesc când au apărut stelele pe cer, nici în ce direcţie am părăsit oraşul. Vroiam doar să ajung într-un loc necunoscut mie, într-o pădure. Cred că doream să ajung la Tâncăbeşti, dar nu-mi amintesc ce rută am ales pentru a ajunge acolo. De ce mă credea o hoaţă? De vreme ce repetă lucrul acesta pentru a patra oară e clar că nu a fost o glumă, aşa cum am crezut eu în primă fază. Şi prima dată m-am enervat, însă în urma discuţiilor am crezut că mă supune unui test pentru a-mi observa reacţiile, dar că în nici un caz nu crede cu adevărat aşa ceva despre mine. Însă acum îmi era limpede, chiar crede că aş fi vrut să-l fur. Deşi de fiecare dată am încercat să îi explic că nu mă interesează nimic din ceea ce are, într-un mod politicos pentru a nu jigni, el tot doreşte să considere fiecare lucru al său teribil de preţios. Atât de preţios încât are senzaţia, greşita dealtfel, că toţi oamenii din univers râvnesc la ceea ce poate el oferi. Ultima dată am izbucnit. „Dacă tot ai totul atât de important pentru omenire, de ce nu eşti cunoscut? De ce trăieşti într-un anonimat total şi în mizeria asta? De ce nu eşti deja bogat? Te pomeneşti că fiind conştient de ge-ni-a-li-ta-tea ta, te-ai decis să trăieşti în agonie, pentru a fi amintit peste veacuri de toţi urmaşii tăi!?”. Probabil s-a simţit jignit. Totuşi mi-am menţinut părerea. Genialitatea sa consta într-un singur lucru, persoana I singular! Păcat însă că o scălda într-un egocentrism lipsit de margini, motiv pentru care devenise detestat de toţi cei din jur, în ciuda firii sale deschise şi vesele. De ce ai accepta să fii necontenit jignit de un om? Doar pentru că este inteligent? Oricât l-ai iubi, nu îi poţi deveni sclav renunţând total la stima de sine, la propria identitate. Lumea fugea de persiflările sale. Orice gest al aproapelui, oricât de duios, este pentru el motiv de amuzament. Regretele ulterioare deveneau inutile. Oamenii pur şi simplu fugeau. I-am spus într-o zi: „Pentru ce-ţi doreşti din partea mea un gest tern?, pentru a-l lua la mişto?”. Ce ar fi făcut el cu fiecare mângâiere? Exact ce a făcut cu fiecare moment dedicat! Timpul nu este o constantă, este curgere, percepţia noastră despre el îi oferă limite. Fiecare clipă a noastră cuprinde veşnicia, fie ea o secundă, o oră, un an, un deceniu... Am ajuns în starea asta pentru că i-am dăruit prea multe clipe, dar avea să se termine. Nici un cuvânt de acum! Ţipam pentru că ştiam că nu mă poate auzi: „Nici un cuvânt!”, aşa urlam în mine, mut şi surd, conştientizând nu avea să ştie niciodată. Renunţasem la ideea că are capacitatea de a mă simţi până la a-mi cunoaşte cele mai intime gânduri. Fiinţa mea, cu tot ce este ea, nu-l mai priveşte pe el. De fapt, nu l-a privit niciodată. Nu trebuia să îi ofer eu lui explicaţii pentru nimic. Gândurile astea se înşiruiau într-o curgere fluvială pe obraji făcându-mi neclară privirea. Uneori razele soarelui te orbesc, alteori întunecimile nopţii. Lacrimile ar trebui să cureţe retina, dar când sunt prea multe devin un fel de ceaţă groasă care nu mai permite pătrunderea luminii în pupilă, iar ochiul nu mai transmite creierului informaţia în mod corect. O mişcare îmi fu totuşi perceptibilă pe şosea, o umbră mare şi doar o fracţiune de secundă, un strigăt: „Mary! Ce faci?! Îl omori!!”. Am tras volanul instinctiv spre stânga pentru a-l evita, maşina îşi porni alunecarea firească, un dans frenetic ca un tango între mine şi monstrul de metal. Am crezut mereu că pot controla fiara. Oricine poate, dacă nu se lasă pradă uşoară tentaţiei de a călca acceleraţia fără minte. Şi se pare că fusesem fără minte. În lupta asta am pierdut, ieşeam din arenă învinsă. După ce mă roti violent de câteva ori, în timp ce încercam să o redresez din volan şi din schimbător, reducând constant treapta de viteză, am simţit alunecarea ca pe gheaţă, apoi izbitura puternică. În primă fază ştii că totul nu este decât o fracţiune de secundă, dar în planul amintirii, timpul pare să se dilate, secunda asta devine dureros de lungă, se divide în cadre cinematografice largi în care ai putea surprinde fiecare detaliu, până la cel mai mărunt şi totuşi... totuşi multe elemente îţi rămân neclare. Îmi amintesc cerul plin de stele, noaptea adâncă, starea de nervi şi plâns, nu-mi amintesc totuşi ce era umbra aceea mare, cine a strigat, cine mai era cu mine? - Rebeca?! Am strigat şi-am vrut să mă ridic în şezut cu viteză. - Hei, hei, uite cine e aici plină de curaj, mă prinse de umeri Căpitanul şi mă împinse cu grijă înapoi spre perna tare. Încă nu e bine să te ridici. Precis ai ameţit. Am dat uşurel din cap ca da. Hai să nu ne bruscăm, bine? Să luăm lucrurile pe rând. E bine că ai revenit, că te-ai putut odihni şi te-ai trezit. Vom vedea pe parcurs ce va mai fi. Deocamdată să stăm liniştiţi de vorbă. - Rebeca e bine? Era cu mine? Nu-mi amintesc nimic. - Linişteşte-te... Încetul cu încetul îţi vei aminti. Memoria nu ţi-a fost afectată, ai reuşit să aplanezi impactul. Eşti totuşi o şoferiţă pe cinste mocuţo! - Omul e bine? Sau... ce era acolo... Era ceva. - E bine toată lumea, şi tu vei fi bine. Asta e tot ceea ce are importanţă acum. - Rebeca era cu mine? Vreau să ştiu dacă e bine. Aş vrea să o văd. - De azi vei putea vedea pe cine doreşti tu. - Pot da un telefon? - Încă nu, dar el vine zilnic la spital. O să vă vedeţi curând. Se va bucura să te vadă mai bine. - Da... Vreau să ştiu de Rebeca. Am avut un vis îngrozitor. - Linişteşte-te mocuţo, închide ochişorii şi mai dormi un pic. O să-ţi facă bine. Zâmbea atât de frumos, şi era atât de blând, încât nu puteam să-i ignor cererile, am închis ochii pentru o clipă doar... ca să nu-l supăr. I-am deschis şi l-am văzut cum se ridică, a mai spus ceva, dar nu am înţeles ce, timpul părea că se întoarce, lucrurile redeveneau neclare, sunetele, imaginile, pleoapele se lăsau grele la loc. - Eşti aici? Eşti aici? Strigam disperată. - Sigur că sunt aici, doar ştii că sunt întotdeauna pentru tine. Te rog, aşează-te. Spune-mi, ce s-a întâmplat? - Am avut un vis! Mă tem să nu fi fost realitate. - Ce vis? - Eram cu Rebeca în maşină. Eram vesele amândouâ, iar eu cântam ceva pentru ea. Era micuţă şi se arăta extrem de încântată de o jucărie gălăcioasă care era prinsă undeva deasupra ochilor ei, special pentru a o ţine de vorbă. Asta e!, era mică. Nu înţeleg de ce totul îmi e aşa neclar. Acum e mare, dar în vis era mică, mică de tot, cu ochii ei mari negri, zâmbea privind jucăria. Un avion bleu cu un ursuleţ pe care îl trăgeai jos din avion, iar el cânta pentru a se urca înapoi în aeronava bombată. Eu îi cântam ceva veselă nevoie mare, întrocându-mi capul spre ea pentru a-i surprinde reacţiile. Apoi reveneam cu privirea la drum, repetând constant gestul de urmărire, mai ceva ca un detectiv. Am simţit deodată o izbitură, însoţită de o bubuitură puternică, maşina înaintă forţat apoi se opri şi parcă dădu un pic înapoi, ca într-o frână forţată, de parcă i s-ar fi înnecat motorul şi acum tuşea ca să repornească, iar în următoarea clipă mai înaintă împinsă încă vreo câţiva metri şi se opri definitiv. Nu înţelegeam ce se întâmplase, afară era senin, dar parcă fusesem lovită de trăsnet. Am început să tremur. Cred că am căzut din vis în vis. Eram acasă şi dormeam. Ştii că mamele aud în somn respiraţia pruncilor? Eu n-am mai putut dormi noaptea din clipa în care am aflat că sunt însărcinată. Obişnuiesc să dorm pe burtă, dar fiindu-mi frică să nu strivesc fătul schimbasem poziţia şi cu burta în sus nu am putut dormi. Eram atât de stresată, să nu greşesc ceva, să nu rănesc copilul din interior.. Era încă mult prea mică, dar eu tot mă temeam să nu fac vreo greşeală. După naştere m-am mai liniştit. În camera în care dormeam în vis era întuneric absolut, pătuţul ei era la capătul patului meu. Rebeca a dormit singură de când am născut-o, nu mi-a fost niciodată lene să mă ridic să o alăptez, mi-am dorit să fie independentă şi ea a devenit foarte independentă. Nu e cazul să ţii copilul lipit veşnic de tine, e mai bine să-l educi să fie liber, într-o bună zi va pleca şi trebuie să îl laşi să zboare cu linişte în suflet, ştiind că se va descurca în lume datorită educaţiei date. Cordonul ombilical nu există de la bun început, aşa că nu ai de ce să îl tai. Efortul părintelui este mai mare, dar îi garantează liniştea la bătrâneţe, când nu va avea nevoie de ajutorul copilului, păstrându-şi şi el propria independenţă, şi nici nu-şi va urmări copilul sufocându-l, din teama că nu se va descurca singur. Rebeca dormea foarte bine singură, eu îi ascultam respiraţia, ştiam când să mă trezesc ca să o alăptez, stătea o oră întreagă la sân, apoi dormea bine până dimineaţă. Mă trezisem brusc, de parcă îmi aplicase cineva o palmă, speriată, m-am dus la pătuţ îngrozită, nu era acolo. Apoi mi-am amintit de accident, făceam legătura între accident şi pătuţul gol, m-am lăsat jos de durere şi-am început să plâng în linişte. Nu mai era în pătuţul ei. Înţelegi? Nu mai era acolo! - Linişteşte-te, a fost doar un vis. - Sigur? Golul acela mă sfâşie şi acum. Nu trebuie să te ataşezi în viaţă de nimeni cu asemenea ardoare, fiecare om este dator să îşi aparţină doar lui însuşi, oricât de mult s-ar dedica altora. Este dator să se ridice şi să-şi continue mersul înainte, fără sprijin. Când cineva dispare din vieţile noastre, suferim din pricina egoismului din noi. Îl vrem înapoi doar pentru momentele frumoase, îl vrem pentru că ne dăruia ceva. Nu-l vrem pentru el, pentru viaţa lui, pentru ce putea dărui întregii lumi, îl vrem doar pentru ce ne dăduia nouă! Suntem egoişti. Nu-i lăsăm să plece pentru că suntem nişte egoişti! Nişte egoişti! Rebeca! Rebeca mea! Ţipam sfâşietor ca şi cucuveaua în liniştea nopţii. Rebeca! Rebeca mea! Şi eu te vreau înapoi! Sunt o e-gois-tă! Puiul meu, vino înapoi la mama! Ce să facă mama acum fără tine!? Puiul meu, vino înapoi! Mama te iubeşte, îi pare rău! Mama e egoistă, n-o lăsa singură aici! Ce să facă mama fără tine? Rebeca!! - Domnule Cristinel! Domnule Cristinel! Pacienta! Pacienta ţipă în somn. Veniţi! Veniţi repede! Paşi se auzeau alergând pe coridor, păreau să nu se mai termine. Plânge în somn şi strigă după cineva. - Mocuţo, linişteşte-te. Hai, trezeşte-te, uşurel, uşurel... Hai... Totul e bine. I-am anunţat că ai revenit. Vor veni azi la tine. Le-am spus să nu se grăbească, ai nevoie de odihnă, vor veni pe la amiază. Îi vei vedea. Nu ne mai da emoţii mocuţo. De acum e bine.

vineri, 6 aprilie 2012



"I-ai exasperat !" Ştii ce îmi doresc cel mai mult? O înmormântare mare, mai mare decât a lui Păunescu sau a vreunui artist cunoscut. De fapt vreau ca amintirea despre mine să rămână frumoasă în urma mea, atât de simplu. Glumesc deseori spunând că vreau înmormântare mare, cu fanfară şi mii sau milioane de oameni plângând în urma mea. Îmi doresc doar ca amintirea mea, care va dăinui puţin probabil, să fie frumoasă. Atâta tot. Oricât aş vrea eu, oricât m-aş zbate, n-am să mai pot trece peste acest "exasperat". Uneori cuvintele poartă sinceritatea furiei, e şi asta o sinceritate. Zilele astea m-am tot gândit la Love Story, şi la cum îi repeta ea că în iubire nu există păreri de rău, nici "iartă-mă", pentru că nu poţi greşi. "Iubeşte şi fă ce vrei!", oh, dar "iubeşte" ăsta, cine îl mai îndeplineşte?.. Poate că există şi virgula, eu însă simt acut doar punctul, peste care nu voi trece, pentru că am jurat, şi n-a fost nimeni să mă slobozească de jurământul meu. Cuvântul dat, asta e adevărata coloană vertebrală. Oricât ai vrea nu-l mai poţi lua înapoi, îi porţi povara până la capăt. La sfârşit poate că va veni şi răsplata. 

joi, 5 aprilie 2012

“Convingerile au puterea de a crea şi de a distruge. Oamenii au abilitatea extraordinară de a asocia oricărei experienţe din viaţa lor o însemnătate care îi va descuraja sau o însemnătate care le va putea salva viaţa.”


Tony Robbins


“Fericirea nu este ceva către care poţi călători, nu este ceva care poate fi posedat, obţinut, purtat sau consumat. Fericirea este experienţa spirituală de a trăi fiecare minut cu dragoste, graţie şi gratitudine.”


Denis Waitley

marți, 3 aprilie 2012

“Tatăl meu spune că aproape toată lumea este adormită. Toţi pe care îi ştii. Toţi pe care îi vezi. Toţi cu care vorbeşti. El spune că doar câţiva oameni sunt treji şi aceştia trăiesc într-o stare de totală uimire continuă.”
din filmul “Joe impotriva vulcanului”

Ştii, uneori poate chiar şi ea mă enerva. În ultimul an mi-am băgat picioarele în tot şi-mi vedeam doar de suferinţa mea absurdă. Văzusem un posedat. Ai văzut vreodată? Se vârcolea lângă mine în autobuz. Nu am reacţionat. În mod normal aş fi cerut ajutorul cuiva sau aş fi facut eu singură ceva, dar atunci, anul ăla, am stat şi am privit cu deosebită cruzime. Pur şi simplu nu am făcut nimic. Ştiam sigur că nu e criză de epilepsie, aşa că i-am urmărit atenti privirea, golul şi plinul. Nu ştiu cum să-ţi explic cum era. Ai văzut vreodată un posedat? Mă fixase cu privirea, ca şi cum ar fi dorit un transfer, cred că i-am spus cu ferminate "stai acolo!", doar atât. Se uita în ochii mei cu un gol profund, cu o forţă uriaşă, dorind cumva să mă subjuge, să se facă stăpân peste mine. Nu mai ţin minte culoarea ochilor, cred că nici nu contează de fapt. Nu mai ţin minte dacă am făcut cruce, cred că nu, nici măcar cu limba. De obicei în faţa demonilor o cruce te poate ajuta, dar în momentul acela aveam chef să-l sfidez cum mă sfida şi el pe mine. Era totuşi un demon slab. O clipă m-am gândit că omul e băut, dar când privirile ni s-au încrucişat am fost sigură că nu e băut şi nici epileptic. Altceva îi controla mişcările dezarmonice. Nu se clătina chiar tare, stătea destul de drept, dar fălcile i se înmuiaseră cu totul şi i se bălăngăneau de parcă nu ar mai fi avut articulaţii. L-am sfidat. O scurtă luptă oarbă. Restul călătorilor stăteau departe de noi. Pentru un moment aproape m-a răpit, clipa aceea a revenit apoi de mai multe ori în viaţa mea.
Să ştii că îmi pare rău, dragul meu. Îmi pare rău că am scos la iveală răul din tine. Ştiam că e acolo, l-aş fi putut evita, dar nu s-ar fi terminat niciodată. Ştiu că am fost slabă, nu puteam aşa, trebuia să se termine. O vreme voi mai scrâşni din dinţi, apoi va trece. Plânsul e o chestie intimă, se plânge doar în taină. Când văd oameni plângând pe stradă, simt că mă sfârşesc, nu ştiu dacă să spun ceva sau să las să treacă. O dată, ţin minte, am plâns şi eu pe stradă, şi m-am bucurat că zona era pustie, am putut să cad în jos de durere şi să plâng cu un urlet mur, sfârşit. Când eram copil, mă ascundeam ca să plâng. Am văzut că unii copii fac aşa, pur şi simplu nu spun nimic, doar se ascund şi plâng singuri, fără să spună. Sunt oameni puternici. Fetele ajung să fie femeile exploatate la maxim la maturitate. Cele care suportă totul cu o tărie ieşită din comun. Sunt cele care "pot". De la ele se cere totul şi ele dau totul, pentru că pot. Nici un bărbat nu rămâne pentru totdeauna lângă ele. Se descurcă singure. "Nu pot trăi fără tine" devine expresia pe care o aud cel mai des, dar pentru ele nu trăieşte nimeni. Pentru că ele "pot!" singure. Ca femeie e din ce în ce mai bine să poţi emite pretenţii, să te arăţi slabă şi eventual să jigneşti fără nici un motiv. Să baţi din picior şi să te comporţi copilăreşte e vital în luptă. Să te smiorcăi. Aş fi vrut să fie aici, să o pot suna şi să merg la ea, să plâng şi ea să mă mângâie şi să râdă de mine: "ce pişi ochii, bestie ce eşti!". Ei îi ploua în casă, venea veselă la şcoală şi spunea râzând amar: "mă cac, n-am bani să-mi repar acoperişul, o să se oprească ploaia şi o să se usuce!". Ea nu avea niciodată bani în buzunare. "Gata, mi-am achitat toate datoriile la magazinul din colţ, am rămas din nou fără bani, aşa că de azi iar cumpăr pe datorie", spunea cu atâta nepăsare, încât noi râdeam cu poftă. Cred că nu îi era deloc uşor, de aceea s-a şi prăpădit aşa repede şi fără regrete.
Ia zi-mi! Zi-mi repede, fără să te gândeşti prea mult. De ce mă loveşti acum? Pentru că poţi? Aşa se face educaţie acum, nu? Îmi aminteşti de a doua mea învăţătoare. După un înger, am cunoscut şi dracul. Prima învăţătoare intrase în concediu de maternitate, aşa că m-au mutat la altă şcoală. Dracul, de fapt drăcoaica, era în ultimul ei an la catedră. Educaţia se făcea cu băţul în mână şi cu urlete. Pentru prima dată în viaţa mea am simţit ura, fără să înţeleg de ce sunt urâtă. Eu eram "intrusa"! Aşa mi se spunea printre altele. Nu înţelegeam ce vrea să spună, până la urmă am căutat în dicţionar. Ţin minte perfect. Am căutat două cuvinte: "intrus" şi "uzurpador". Mă jignea zilnic în faţa clasei. Mă închideam în mine şi tăceam. Colegii mă tachinau din cauza asta, din copilul deschis şi vesel, am ajuns bătaia de joc a tuturor. Uram şcoala. Am văzut de curând o reclamă, cred că era la emisiunea "România, te iubesc", nu am văzut şi emisiunea, mi-a părut rău. Era despre cum abuzurile asupra copiilor din clasele primare se răsfrâng asupra profesorilor de la gimnaziu şi liceu. O singură dată am chinuit la rândul meu un profesor la liceu, regret nespus. Azi i-aş săruta mâinile, nu merita gluma mea. Poate toţi facem trăsnăile noastre, dar doamna profesor chiar nu merita. Nici tu nu meritai. Orice gest se răsfrânge în timp asupra propriei persoane. "Nu deveni isterică fetiţo! E limpede că te camuflezi pentru a ascunde probleme din trecut, nu eşti tocmai Albă ca Zăpada". E suficient, nu crezi? Voi încerca să ţin minte. De obicei o noapte de somn rezolvă toate problemele, probabil de aceea nu mai dorm noaptea, ca să nu mai uit. Mersul pe sârmă, mersul înainte, singurele mele aşteptări. Zâmbetul a pierit. Somnul naţiunii naştre monştri.
Dacă te strigă cineva pe stradă "păpuşă", nu înseamnă neapărat că trebuie să fii o Barbie, poţi fi şi o Chuckie.

Hai noroc şi sănătate!

Cât mai departe...

- Spune-mi te rog, întreabă un nebun pe noul venit în salon, de ce ai fost internat?
- Pentru că nervii mei sunt la pământ.
- Din ce cauză?
- Prea multă muncă. Zilnic am muncit câte 32 de ore.
- Glumeşti! Ziua are doar 24 de ore.
- Şi ce dacă?! N-ai auzit de ore suplimentare?!
--------------------------------------------------------------------------------