luni, 16 aprilie 2012

Aproape limită.

Ei da. N-aş fi crezut. Deşi e normal, mie nu mi-a trecut prin minte până acum că şi aici pot fi trezită dimineaţa de cântecul păsărilor. Genele abia mi se dezlipesc, dar imediat ce mă dezmeticesc, o iau la fugă pe plajă. Casa de aici e chiar pe plajă, ca şi cum ar avea o curte imensă deschisă spre mare, aşa că nu-mi trebuie papuci sau alte haine decât pijamalele de vară ca să zbor pe plajă. Răcoarea apei mă trezeşte de-a binelea şi prind viteză. Valurile şi nisipul de la mal se ridică în ziduri în jurul meu, se unesc în boltă deasupra-mi formând un tunel prin care pot alerga ferită de priviri străine. E un înveliş din cristale de lumină, apa şi pământul au fost mereu în perfectă armonie cu mine, m-au ocrotit întotdeauna pentru că le-am considerat fiinţe vii, prieteni. Toate elementele sunt vii şi pot comunica, dacă avem deschiderea necesară pentru a le asculta. În goana mea, nisipul şi apa îmi sunt aliaţi. Încep să mă înalt, să plutesc, apoi să cobor, o decolare greoaie, urc, cobor, urc, cobor, apoi zbor. Zbor! Cobor. Scufundare. Zbor până în adâncul mării, risipind tăria apei. Acolo mă pot odihni. Înfiptă cu tălpile în nisipul din străfunduri, ridic fruntea spre lumina ce se întrezăreşte spre suprafaţa apei. Îmi deschid palmele ca şi cum aş putea s-o absorb în mine pe toată. Plouă. La suprafaţa apei plouă. Fiecare picătură ce se sparge de luciul apei vibrează puternic în mine. Atât de firave picături, pot vibra atât de puternic în liniştea adâncă. Strop cu strop ating apa ca pe o coardă sonoră, poate şi mintea are coarde, poate şi inima, doar de aceea se spune că fiecare avem o coardă sesibilă. Coarda mea sensibilă e atinsă într-un vibrat puternic, picătură cu picătură, până se lasă tacere şi legănatul valurilor se simte din nou, urc, cobor, urc, cobor şi zbor. În zbor mă cuprinzi aşa cum firul cuprinde omida, pentru a-i construi coconul. Într-o rotaţie deplină, scriind infinitul în jurul meu, mă strângi cu totul în tine. Înlăuntrul tău mă recreez, fără zbatere, ca într-o odihnă veselă şi liniştită, într-un ochi închis atins de lumina soarelui, aceeaşi senzaţie ca de fiecare dată când fără să vezi soarele îi simţi lumina binefăcătoare. Printre genele crăpate subtil, îmi ies aripile afară. Tu eşti deja desăvârşit, aripile tale le desfac pe ale mele din pătura părintească. Două păsări colibri petrec în libertare, recreînd infinitul continuu.