vineri, 6 aprilie 2012



"I-ai exasperat !" Ştii ce îmi doresc cel mai mult? O înmormântare mare, mai mare decât a lui Păunescu sau a vreunui artist cunoscut. De fapt vreau ca amintirea despre mine să rămână frumoasă în urma mea, atât de simplu. Glumesc deseori spunând că vreau înmormântare mare, cu fanfară şi mii sau milioane de oameni plângând în urma mea. Îmi doresc doar ca amintirea mea, care va dăinui puţin probabil, să fie frumoasă. Atâta tot. Oricât aş vrea eu, oricât m-aş zbate, n-am să mai pot trece peste acest "exasperat". Uneori cuvintele poartă sinceritatea furiei, e şi asta o sinceritate. Zilele astea m-am tot gândit la Love Story, şi la cum îi repeta ea că în iubire nu există păreri de rău, nici "iartă-mă", pentru că nu poţi greşi. "Iubeşte şi fă ce vrei!", oh, dar "iubeşte" ăsta, cine îl mai îndeplineşte?.. Poate că există şi virgula, eu însă simt acut doar punctul, peste care nu voi trece, pentru că am jurat, şi n-a fost nimeni să mă slobozească de jurământul meu. Cuvântul dat, asta e adevărata coloană vertebrală. Oricât ai vrea nu-l mai poţi lua înapoi, îi porţi povara până la capăt. La sfârşit poate că va veni şi răsplata.