luni, 23 aprilie 2012

.

Te alung în fiecare dimineaţă şi strig după tine în fiecare vis de noapte. Nu e adevărat că după adio nu mai există bun venit. Orice regăsire e mai dulce decât însăşi prima aflare. "Ce o să facem?", e întrebarea la care nu am avut nici un răspuns. Aşa am ajuns să ne urâm, a fost singura soluţie, să distrugem totul. Chiar poate fi mai uşor să urăşti? Chiar e mai simplu să urli pe dinăuntru şi să nu faci nimic? E mai la îndemână să alergi fără ţintă, când înainte, când înapoi? Măcar să mor dacă tot cad! Măcar să nu mă mai ridic niciodată. Ştii ce mi-ai făcut? Mi-ai distrus orice încredere în mine, am ajuns înapoi în punctul în care mă simt urâtă şi proastă, în care am senzaţia că pe mine nu mă poate plăcea nimeni. Şi cât muncise omul acela săracul să mă facă să am încredere în mine, să mă plac. Ştii ce am să fac? Am să-i dau lui cartea ta preferată, am terminat-o de citit şi nu suport să o mai văd în casă, îmi venea să o arunc, deşi vreau să o recitesc, iar şi iar. E o carte care poate fi citită de o mulţime de ori, de fiecare dată poţi urmări un aspect diferit pe firul ei. Azi e ziua internaţională a cărţii, ţie ţi-aş fi dăruit o singură carte, pe mine. Am discutat azi cu mai multă lume, vreau să dau cărţile mele, am să şi cumpăr dacă va fi cazul, simt nevoia să dăruiesc. Cred că am să-mi scot din dulap Le Petit Prince, e singura carte pe care o mai am în franceză, parcă iar mi s-a făcut dor de limba asta. S-ar putea să îmi iau şi eu concediu, dacă voi reuşi voi pleca în Grecia. La gândul ăsta am exclamat: "La naiba! Fix în Grecia? Nu se putea altceva?", am vrut atât de mult s-o duc la Disneyland, să văd Parisul... Şi iată-mă făcând planuri pentru Grecia... Parcă nici nu vreau să aud numele greceşti, totul îmi va amintit, va fi chinuitor. Cuvântul şniţel îmi aminteşte... Fug şi de vocea lui, dar tot dau peste ea pretutindeni, pare să mă urmărească. Nu mai ştiu ce vreau, asta e cel mai greu... nu mai ştiu ce vreau. Măcar înainte, când eram deprimată, ştiam că îmi doresc să mor, acum şi moartea mi se pare plictisiroare, nimic nu mă mai mulţumeşte. Scriu iar bloguri, nu e scârbos? Când tu nu esti, scriu bloguri, ca şi cum mi le-ai citit de departe şi-ai şti că mă gândesc la tine. E o prostie, sigur că e o prostie. Mi-am amintit de "Call me" zilele trecute, nu am ascultat-o. N-am plâns de mult timp, mi-am adunat lacrimile cu migală mult timp, ieri le-am vărsat pe toate. A fost ziua de naştere a părintelui şi-a preotesei, cântam la mulţi ani şi toţi oamenii din biserică plângeau, nu-mi venea să cred. Ce urneşte inimile oamenilor în aşa fel încât poată plânge ascultând "la mulţi ani"? A fost un moment emoţionant, chiar şi părintele a izbucnit în lacrimi, m-a impresionat. Chiar că suntem ca o familie, nu ne avem decât unii pe alţii, singurii care am mai rămas deasupra pământului acolo, în cimitir. Eu am zâmbit trist, nu puteam plânge, era un moment de fericire, şi eu nu am astfel de lacrimi, sunt cu mult mai preţioase decât cele de durere. Am adormit plângând de ciudă. De ciudă că nu pot înţelege, că e dincolo de capacitatea mea de a pricepe, de ce?.. Doamne şi cât urăsc întrebarea asta! Mi-ar fi uşor să împart lucrurile în două categorii: tot ce a fost frumos este adevărat, iar tot ce este urât este fals, doar un vis urât. Am înţeles, nici eu nu trebuia să mă mai uit în urmă. Vrei să fii doar tu. Bine...