duminică, 22 aprilie 2012

Dorinţa

În fiecare noapte adorm cu un gând. Unul singur. Simplu. Mă gândesc că sunt doar spirit şi te zăresc pe stradă. Alerg spre tine. Eşti cu spatele. Te cuprind în braţe şi te ţin strâns aşa. Doresc să simţi îmbrăţişarea mea, să te opreşti pentru o secundă şi să ştiu că o simţi, dar să nu ştii că e de la mine. Poate fi de la cine îţi doreşti tu, de la oricine, nu de la mine. Dar ce folos atâta visare? Cineva care te iubeşte te poate strânge în braţe în timp ce tu realizezi şi te bucuri. E un gând egoist. Poate în seara asta nu mă voi mai gândi la asta. Eram la gară, mă conduceai. Trenul era deja la linie. Nu suport despărţirile. Îmi amintesc de Kaffka, există întâlniri, există "rămas bun" şi deseori nici o revedere. E foarte greu să dai drumul unui om să zboare. Te-am rugat să te întorci, să stai cu spatele la mine. Mă priveai mirat, dar te-ai supus. Te-am cuprins băgându-mi mâinele pe sub braţele tale, strângând umerii tăi între palme, mi-am aşezat capul între omoplaţii tăi, ca să se odihnească. Nu ştiu dacă lumea ne privea ca pe nişte ciudaţi. Dacă timpul se opreşte vreodată, atunci!, doar atunci! s-a oprit pentru mine. Totul devenise inert şi doar inima mea părea să mai bată, a ta la unison, şi respiraţia sacadată, încercând să se liniştească. "Uşor... uşor..." ţi-am spus. "Linişteşte-te", nu sunt sigură că îţi spuneam ţie sau mie. "Acum. Te rog să ţii minte că te iubesc şi te voi iubi mereu. Mergi înainte, fără să mai priveşti în urmă nici o secundă. Fii puternic ca Lot... Ai fost fericirea mea...", te-am strâns cu mai multă forţă, apoi ţi-am dat drumul şi trunchiul tău s-a clătinat ca şi cum te-aş fi împins cu grijă. "Acum!, du-te!, şi pentru nimic din lume nu-ţi întoarce privirea." M-am dezlipit cu totul de tine şi în fugă am urcat treptele ultimului vagon al trenului albastru. Şuieratul s-a auzit imediat şi clătinatul forţat al trenului mi-a spus clar că s-a pus în mişcare. Mi-am lipit mâna pe geamul oval al uşii vagonului. Am încercat clanţa, uşa era blocată. Ai rămas aşa, cu spatele, pe peron, până trenul s-a dus departe. Nu te-ai clintit deloc, nici un pas. Erai singurul om dintr-o gară imensă. Singurul, al meu.