luni, 16 aprilie 2012

Muguri

Iarna slăbeşti, e ceva de dinăuntru care te goleşte de sevă, ca porţile galactice din filme, care au puterea de a te absorbi, care te trag în ele cu forţă, aşa te trage iarna în tine, pierzându-te. O forţă centrifugă ce te roteşte cu asemenea putere încât te lasă fără vlagă. Ceva te răpeşte sinelui, nu îţi mai aparţii, nu te mai ai, pluteşti într-un vid chinuitor, te autoprivezi senzorial, cunoşti iadul, de fapt... iad după iad cobori departe de tine şi de lume, murind.


În starea asta m-ai găsit tu. Eu care nu-mi mai aparţineam, care murisem cu totul, începeam din nou să pulsez uşurel, cu întrebări plăpânde: „de unde vine căldura?”, „cum reuşeşti să mă faci să râd?”. Încetul cu încetul deschideam ochii pentru a începe din nou să merg către soare. Simţeam căldura razelor şi începeam să-mi amintesc ce este primăvara şi ce am de făcut. Ştiam calea şi mi-o doream cu ardoare. Nu era nevoie de prea multe, dacă mă lăsam purtată de seva ce începuse să curgă în natură, ajungeam precis acolo unde trebuie. Era încă uscat totul, dar curiozitatea de a-mi aminti cum e primăvara mă făcea să încredere că totul va fi bine. Fiecare pas mă ducea spre explozia de lumină de care aveam nevoie. M-ai umplut cu veselie şi cuvinte calde, mi-ai dat încredere în mine, m-ai făcut să mă simt din nou utilă, mândria m-a umflat. Încă nu pocnisem de putere, dar mă vedeam din nou stăpână pe mine, şi lumea mă privea uimită de revenirea mea, toţi aşteptând marea explozie. Prinsesem culoare, nu mai eram cenuşie. Pic cu pic, preaplinul se desface, relevând dâră cu dâră de lumină. De sub coaja goasă se putea observa viitoarea culoare. Ştii, florile de cireş şi de vişin sunt albe, sunt pure şi blânde, plăpânde şi dulci. Eu însă eram atât de roşie clipă de clipă, încât toţi se mirau spunând: „ce fel de vişin o mai fi şi ăsta?”. Adunasem în mine toată lumina ta, fiecare mângâiere, fiecare cuvânt, toate razele tale se strânseseră în interiorul meu roşiatic, acoperit de coaja dură cenuşie. Ce fel de floare eram eu? Atât de roşie, învăluită în cenuşiul privirilor tale? Ardeam cu putere dorind să ies înafară din mine. Puteam! Ştiam precis că puteam. Şi fiecare rază din tine mă desfăcea petală cu petală de pojghiţa dură. Rămăsesem o roşie floare, strânsă cu grijă, cu teama de a nu răni vreo privire. Fiecare coajă din mugurele dur se dăduse înlături. Tăria stătea la baza prospeţimii mele, ţinându-i întreagă candoarea, sfiala. Nu mai ştiam dacă sunt mugure sau floare, cred că nu eram nici una, nici alta. Adunam fiecare notă de linişte, fiecare surâs aprindea în mine o nouă nuanţă de roşu. N-aş fi crezut că există atâtea nuanţe... De la prea ternul roz, până la nebunul vişiniu, toate au trecut peste pielea mea în aşteptarea cuvintelor tale. Sunt îngeri, spuneai. Sunt îngeri stelele ce te privesc de jos în sus, pe tine! Nevoia ta de alb mă transfigura. Nu se mai putea de acum ca sfios să îmi deschid petală cu petală în lumină, în miezul cuvântului tău de dragoste am explodat în firea mea ascunsă chiar şi mie. Deschidere totală de alb, de lumină. Inima mea se făcuse splendoare de pulsuri obligând roşul să dispară în alb pentru totdeauna. Trăiam în minte din nou prin tine, iar lumea simţea în sfârşit parfumul alb al mărului curat.