luni, 9 aprilie 2012

Purgatoriul

Purgatoriul


Motto: Dum vixi tacui, mortua dulce cano.

- Îmi cer scuze, dar... trebuie... să...

- A, da! Desigur. Mergi la dreapta, în capăt este o baie, te poţi schimba acolo.

- Mulţumesc... stătusem de prea mult timp fără haine pe mine, a mă schimba era mult spus, fiindcă eram doar în lenjerie intimă. Am zâmbit, mi-am amintit de discuţia mea cu prietena dragă, spunea că are prea multă lenjerie intimă, îi răspunsesem că şi eu, şi că o port în funcţie de starea mea de spirit, după cum mă simt în ziua respectivă sau în funcţie de situaţie. Ce situaţie bizară era aceasta de acum! Umblam de câteva zile doar în lenjerie, ori cel puţin aşa credeam, că trecuseră câteva zile bune de când... nu-mi prea minteam de fapt ce făcusem înainte şi cum am ajuns acolo. Măcar arăta bine corpul meu, aşa, aproape dezbrăcat. Silueta părea din nou tânără şi neveştejită, pielea fermă, curată. Eram proaspată, ca ieşită de sub duş, cu un parfum discret, fresh, miroseam a curat şi mă simţeam excelent în pielea mea. Nimic nu trăda faptul că aş fi alergat zile întregi sau că aş fi călătorit atât de mult timp către locul acesta absurd. Simţeam că pot zâmbi nestingherită, eram uşoară şi frumoasă. Mă simţeam mai bine ca niciodată, detaşată de tot vacarmul. Vatmanul era un om de treabă, aveam încredere în el. Nici la masă nu se dezisese de chipiul său frumos, de un albastru intens, cu acea stea mare, strălucind discret, şi nici de costumul ce îi dădea aliura de comandant de navă mai curând, decât de vatman. Era un bărbat tare cald, gândeam asta şi-mi trăgeam dresurile cu atenţie. Cu restul de haine în mână am dat să intru în baie plină de veselie, nu mă gândeam că poate fi ocupată. O femeie făcea duş. Era cu spatele la mine, aşa că i-am admirat pentru o clipă corpul deosebit, cu piele albă, pe care şiroiau smeriţi stropii de apă, de parcă le-ar fi fost jenă că o atingă, ameţiţi de plăcerea şiroirii lascive. Am închis uşurel uşa şi am continuat să mă îmbrac pe holul întunecos, în faţa uşii. Apa se oprise, femeia probabil se ştergea şi ieşi exact când mă terminasem şi eu de îmbrăcat.

- Ce faci tu aici?! Cine eşti? Mă luă la rost cu tărie.

- Eu... eu am fost invitată de domnul...

- Te-a adus aici? Mă apucă de mână şi mă trase după ea în camera în care lumea se aşezase la masă ţipând: Directorul nu trebuia să te aducă aici!! Ştii cine eşti? Strânsoarea îi era destul de puternică, îmi amintea de mine din vremea adolescenţei, se vedea că avea un trup atletic, armonios, putea să mă tragă cu forţă după ea fără nici un efort. Privirea ei mă atinse brusc, furios, când rosti întrebarea, m-am simţit biciuită de ea şi i-am răspus fără să înţeleg ce fel de întrebare era, cu o uşoară mirare în glas:

- Sigur că ştiu.

- Nu trebuia să o aduci aici!! Strigă şi mai tare când întâlni privirea vatmanului. Era atât de nervoasă încât îşi înteţi strânsoarea, apoi ca şi cum ar fi izbit ceva de pământ dădu drumul mâinii mele în jos, după ce o ridică un pic în aer ca şi cum şi-ar fi luat avânt ca să poată să o trântească.

- Linişteşte-te, ea a vrut să vină.

- Nu trebuia! Ştii bine că vor veni după ea! Ea ştie cine este.

- Gata, linişteşte-te, el nu ştie. Şi arătă spre bărbatul care rămăsese şi el în tramvai până la capăt. Reîntâlnidu-i privirea mi-am amintit! El era! Precis el era, am încremenit, ochii îmi trădau groaza ce mă cuprinse brusc. Gura se încleştă şi îmi ţineam ochii încordaţi, ca să nu plâng de furie. El era!

- Eşti bine, mă întrebă vatmanul.

- Da. Da.

- Ia loc te rog. În casă mirosea a verde, soţia vatmanului pregătise ciorbă de urzici şi spanac, şi adusese la masă mâncarea. De unde urzici în Siberia asta? Când m-am urcat în tramvai era aproape vară şi aici ninge ca în basme, dar nu e frig. E cald ca vara şi ninge cu fulgi mari. Nu-mi desprind ochii de bărbatul din tramvai, cu siguranţă este el! Frânturi neclare îmi revin în minte. Fugeam. Alergam cu viteză şi mă tot uitam în urmă să văd dacă se ţine după mine. Nu-mi amintesc cine era, dar eram sigură că îmi pierdusem urma şi m-am urcat liniştită în tramvai, cu hainele strânse la piept. Era destul de plin, lumea mă privea ciudat fiind dezbrăcată, dar nimeni nu m-a abordat. Am găsit un loc pe un scaun care avea pereche în faţa unei măsuţe mici. Mă aşezasem liniştită ca şi acum şi l-am văzut în faţa mea, ca şi acum.. De el fugeam, iar el era acolo, în faţa mea, pe scaun, la măsuţă. Cum ajunsese acolo în faţa mea? Îl priveam cu aceeaşi groază. S-a aplecat în faţă cu un zâmbet, eu m-am dat înapoi, m-a atins cu un aparat, am simţit un curent puternic trecând prin mine şi de aici mi s-a rupt firul. Cine era? De ce fugeam de el? De ce mă urmărea? Ce vroia de la mine?

- Te rog, serveşte-te. Spuse vatmanul cu aceeaşi grijă şi căldură care era clar că îl caracteriza, întrerupând şirul de întrebări pe care le aveam în minte.

- Da, mulţumesc. M-am servit cu grijă, ca nu cumva să nu depăşesc măsura. La masă eram mulţi oameni, probabil toţi făceau parte din familia vatmanului. Soţia, fata de la duş, şi alţii. Nu reuşeam să îi număr. Erau ca steluţele căpitanului, de parcă nu ar fi fost acolo, iar dacă vroiam să îi socotesc, pur şi simplu ar fi trebuit să-mi folosesc memoria vizuală, iar ele deveneau când opt, când zece, când treisprezece, niciodată acelaşi număr,deşi aceleaşi stele. Nu îndrăzneam să mă uit direct la fiecare, mi se părea necuviicios să-i cercetez amănunţit cu privirea. Toată lumea era tăcută. Îl priveam doar pe vatman ca să mă liniştesc. Era un bărbat atât de calm... Îmi amintesc că atunci când m-am trezit, pe bancheta din spatele tramvaiului m-a întrebat dacă mă simt bine, apoi mi-a spus că e ultima staţie şi că ar trebui să cobor dacă vreau să rămân în oraş, pentru că deşi sunt departe de centru, aş putea totuşi ajunge înapoi, căci acolo unde merge el e foarte departe şi nu mă voi mai putea întoarce prea uşor. I-am răspuns că nu e nimic, merg oriunde ar fi, prea departe e bine pentru mine. Mă liniştise de la prima rostire, mă fermecase cu incredibilul său calm şi zâmbetul liniştit. Simţeam că pot merge oricunde cu el. În clipa următoare sună telefonul, scurt, anunţa un sms. Nici nu realizasem că îl am cu mine până atunci. L-am deschis cu mişcări greoaie, obosite. Era o imagine, un câmp imens cu narcise galbene. Nu mulţi oameni ştiu că narcisele sunt florile mele preferate, dar toţi îşi imaginează că îmi plac cele galbene. Nu avusesem habar până atunci de faptul că telefonul meu poate primi imagini. Interesant, mi-am spus. Oare să îi răspund? Mi-am promis că nu vom mai discuta, nici nu m-am gândit că ar putea să mă caute. Eram ferm convinsă că va dispărea definitiv. Poate pentru că erau Floriile, de aceea, precis că de aceea, altfel de ce mi-ar fi trimis el mie narcise galbene? „O imagine e o imagine, nu e ca şi cum chiar ai putea mirosi florile din poză!”, aşa spunea. Doar o toantă ca mine putea să stea o noapte întreagă pentru a creea o floare albastră pe care să i-o dăruiască. Aş fi putut să îi pun numele, dar ea deja se numea într-un fel, de fapt nu o creasem eu, ci doar o recreasem, dar fusese şi acesta un efort din partea mea. Atât de slabă sunt... Şi acum îmi trimitea narcise galbene. Ce să fac? Să îi răspund sau nu? Unii bărbaţi mă iau de proastă, ei impun condiţii, dar cred că eu nu am acelaşi drept niciodată, pentru că nu mi-l arog ce e drept. Cum poţi impune condiţii într-o relaţie de prietenie sau de dragoste? Ţin minte noaptea aceea în care m-a sunat prietenul meu din copilărie. Ne ştim de la doi ani şi jumătate, îi spuneam „Prinţul”, am curăţat împreună lacul nostru drag, în timp ce oamenii ne priveau drept nişte nebuni şi ne îndrebau de ce facem asta, iar noi le răspundeam zâmbind că facem asta pentru a da un exemplu de civilizaţie, chiar dacă vor veni alţii în urma noastră să strice toată munca noastră, dacă vom reveni, consecvenţi, până la urmă vom reuşi să educăm. Mă sunase atunci noaptea pentru că nu putea dormi, aşa că am avut o discuţie de vreo două ceasuri, la telefon, deşi nu ne despărţeau decât trei etaje şi am fi putut sta foarte lejer la o discuţie toată noaptea, în pijamale, fie la mine, fie la el. Pentru asta sunt prietenii, ca să îţi stea alături. Cum să-şi fi cerut voie să mă sune la miezul nopţii? Telepatic? Avea nevoie de acceptul meu scris? Sigur că nu! Prietenii mă pot suna oricând, de aceea s-a inventat telefonul. Pot veni să plângă pe umărul meu ori de câte ori simt nevoia, pot să se smiorcăiască pe aceeaşi temă la infinit dacă simt nevoia. Pentru relaţii nu dai concurs, nu-ţi trebuie CV, totuşi unii se comportă ca nişte angajatori, care te privesc suspicios şi îţi spun sec: "Vă vom contacta noi pentru a vă da un răspuns.". E adevărat, pe mine m-au căutat toţi, mereu au avut nevoie de mine, unii la băutură, alţii la boală, alţii la disperare, alţii la tristeţe sau la dezamăgire. O să mă mai gândesc. Frumos este să las uşa deschisă, vreau ca amintirile despre mine să fie mereu frumoase, chiar dacă nu vor dăinui. Îmi place să las oriunde loc de "bună ziua", e semn al unei înţelegeri mature a oricărei situaţii. Până la urmă, ceea ce ne leagă în primă fază este nevoia de a iubi. Dintre toţi oamenii care răspund acestei nevoi intime, alegem unul anume, încă mi-e neclar pe ce criteria, posibil empatico-simpatice, ni se pare că vibrăm cu persoanele pe care le socotim similar. Apoi, când depăşim vraja iniţială şi lăsăm gândul să-şi facă propriile analize, când descoperim imposibilitatea unei relaţii, căutăm toate diferenţierele posibile, iar dacă ele nu există în număr suficient de mare pentru a creeea dezamăgirea, mai facem un artificiu şi denaturăm totul în aşa manieră încât omul iubit, frumosul din viaţa noastră, să devină un monstru. E singura cale prin care ne putem detaşa. Detaşarea e fenomenul invers ataşării. Omului şi le asumă cu greu pe ambele. De obicei jignim pentru a transforma totul în ceva ce mintea noastră percepe ca fiind ireparabil. Ireparabilul e mai frumos şi cumva mai uşor de acceptat decât imposibilul. Ei bine, Freud ar fi pus toate acestea pe seama impulsurilor sexuale, şi nu ar fi chiar departe de adevăr. Impulsul este firesc, dacă nu îi dai curs nu se întâmplă mare lucru, dar când prin tine trec cu viteză din ce în ce mai mare impuls după impuls, totul se transformă într-o energie pe care e neapărat nevoie să o elimini. O poţi ignora în continuare, ea va părea uneori să te părăsească, dar de fapt se va cufundă în tine pentru a zgudui liniştile adânci şi a provoca în interiorul profund adevărate furtuni. Iar dezastrul nu va întârzia să apară la suprafaţă. Aşadar, totul este în noi înşine. Încă nu am găsit modalitatea de a controla pe deplin aceste fireşti impulsuri. Ar fi bine totuşi să nu avem regrete. Dupa atâta efort de a îndepărta pe cineva, dacă lăsam loc regretelor, ne reîntoarcem acolo unde a început totul. Vom repeta la nesfârşit aceeaşi greşeală. Gândurile acestea m-au dus departe, abia târziu am observat că pe scaunul din faţă, de lângă vatman, se foieşte cineva. Deci mai este o persoană în tramvai! Nu am rămas doar eu. E bine de ştiut. Cine o fi oare? Se ridică în capul oselor şi mă priveşte pentru un moment, apoi îşi întoarce la loc capul şi priveşte mai departe pe geamul mare al tramvaiului. E un bărbat. Cred că are patruzeci şi ceva de ani, dar pare mult mai tânăr. Seamănă cu un actor, nu-mi amintesc numele lui. Are un păr negru, frumos, bogat. Seamănă cu actorul acela din filmul cu avocaţi, acela cu ochii albaştri. E la fel de bine făcut, înalt, cu o postură frumoasă. Pare de treabă. Oare cum de am rămas în tramvai şi încotro merge? Pe geam se vedea că intrăm într-un cartier mărginaş, afară nu e nici dimineaţă, nici noapte târziu, e un fel de amurg alb, un fel de pâclă prin care cad necontenit fulgi frumoşi, care nu se aşează nicăieri. Probabil totul e verde, nu-mi dau bine seama, pe jos parcă ar fi fum cinematografic. Mi se pare că intrăm într-un platou de filmare. Cred că doar acolo sunt posibile atâtea contraste, iar tipul pare din filme, şi vatmanul un capitan de vas. E pur şi simplu prea frumos îmbrăcat ca să fie un simplu vatman. Uniforma nouă, perfectă, albastră, cu epoleţi mari, aurii pe umeri, cu steluţe încheiate cu perechi de ciucuri. Am coborât şi l-am urmat în linişte, fără să punem întrebări. Barbatul ca din filme era foarte tăcut, nu i-am auzit vocea nici o securndă, nu-mi puteam imagina cum vorbeşte. Vatmanul avea o voce ternă, clară şi caldă, paternă. Se vedea că are mulţi fii.

- Mergem la mine acasă, rupse tăcerea. Trebuie să mâncaţi. Vom sta aici doar puţin timp, apoi vă voi duce înapoi. Vă veţi întoarce imediat ce voi avea următoarea cursă, cel mai probabil mâine dimineaţă.Nici unul nu i-am răspuns nimic. Îl priveam curioasă, dar bărbatul din filme îşi ţinea privirea departe de mine, străină, cumva indiferentă. Hm, fie, nu trebuie neapărat să vorbim, mi-am spus şi mi-am mutat curiozitatea. Cartierul părea pustiu şi avea caracteristicile ghetourilor comuniste, clădiri micuţe, de câte patru sau şase etaje. Totul părea clădit de mult timp, dar părăsit înainte de a fi folosit. Şi pâcla aceea nu mă lăsa să văd nici măcar asfaltul pe care călcam. Era totuşi prea cald ca fulgii să-şi găsească sensul aici.

- Acela este un copac înflorit! am exclamat dându-mi pe faţă uimirea. N-am primit însă nici un răspuns. Nu-mi puteam dezlipi ochii de el, atât de frumos mi se părea, cu florile micuţe, albe, prinse grămadă pe toată suprafaţa crenguţelor subţiri. Stătea ferm, dând aerul unei fiinţe extrem de hotărâte să răzbată, lângă un zid de cărămidă, pe care dorea să îl ignore, chiar să-l sfideze, parcă spunându-i că se va descurca singur în viaţă. Şi până acum părea să îi reuşească.

- Aici nu miroase, am continuat să vorbesc fără să primesc nici un răspuns. Zidul acesta îmi aminteşte de altul, de lângă o veche uzină, dar acolo mereu miroase puternic a urină. De fapt uzina nu mai este demult, toate fabricile din oraş au fost închise. Ştiţi, ultima fabrică pe care au dărămat-o... E cea de textile. Am lucrat într-o vreme acolo, îmi vine să plâng când trec pe lângă ea. Chiar azi am trecut de fapt, pe lângă zidul de cărămidă, apoi pe lângă fosta fabrică din care nu a rămas nimic. Apoi am văzut că au înmugurit castanii din curtea liceului vecin. Am văzut geamurile laboratorului de informatică, încă mai are cearceafurile alea caraghioase puse, am început să râd. Mi-am amintit apoi că de acolo se vedea minunat răsăritul. Colegii mei aveau gentileţea de a mă lăsa în pace. Uneori nici profesorii nu îndrăzneau să pună la îndoială faptele mele sau să-mi ceară socoteală pentru gesturile poate lipsite de maturitate. Când aveam nevoie să mă scufund în lumea mea, pur şi simplu mă lăsau în pace. Până la urmă, ce rost ar fi avut să mă bruscheze? Mă urcam pe pervazul laboratorului şi priveam soarele întreaga oră dacă aşa îmi doream, au fost mereu foarte atenţi cu nevoile lumii mele interioare, nu m-au deranjat nici o clipă. Cred că erau foarte maturi pentru vârsta lor. E adevărat, am avut colegi excepţionali şi profesori uimitori. Vai, îmi cer scuze, vorbesc cam mult. Atrăsesem totuşi curiozitatea bărbatului ca din filme. Acum mă privea intens, cu o curiozitate nemascată şi cu o uşoară teamă ce i se citea cu uşurinţă în ochii albaştri care nu observară că îi urmăresc la rându-mi. Deci aşa, acum te interesez? Hm.. îmi spun scurt şi îmi retrag scurt privirea cu o rotire bruscă şi încordată pornită din încheietura gâtului puternic. Îmi ridic nasul a dispreţ şi totuşi îl urmăresc pe furiş. Şi-a dat seama că l-am surprins privindu-mă şi se simte jenat, şi-a mutat centrul de atenţie vizibil ruşinat. L-am privit din nou, de data asta mai domol. Până la urmă nu greşise cu nimic. Eu turuiam ca o moară stricată. Cum ar fi putut omul să ignore bruiajul? Acum m-am simţit eu prost, am lăsat capul în jos ruşinată. Tot cartierul era gri. Dacă separi griul din lumea asta ar rămâne o lume pixelată, alb şi negru, două nonculori pure. În fotografie se poate, e o tehnică prin care poţi elimina toate nuanţele de gri pentru a rămâne doar nonculorile, unele poze devin o minune. Clipă de clipă realizez tot mai multe. Păşim toţi trei uşor, nu simt asfalt sub picioare, parcă aş pluti într-un fum gros, dar totul rămâne uşor, respiraţia nu îmi este îngreunată cu nimic aşa cum îmi este când e ceaţa de obicei. Aici nu e nici frig, nici prea cald, nu e nici soare, nici întuneric, nu e lumină, nici beznă, nu e nici măcar culoare sau nonculoare, totul e gri, parcă şi aerul, nimic nu are strălucire. De fapt nici măcar copacul înflorit, nici zidul de cărămidă, nimic! De uimire am exclamat din nou în căutarea unui răspuns:

- Nu aveţi reclame publicitare!

- Nu, zâmbi vatmanul. Capitalismul nu a ajuns aici. Ochiul nostru e mai liber, aşadar şi mintea.

- Nici magazine... Totuşi, unde vă faceţi cumpărăturile?

- Nu e nevoie. Vei înţelege.

- Iar geamuri nu sunt la balcoane!

- Îţi aminteşti? Mă întrebă cu duioşie. Cândva nici la tine nu erau.

- Aşa e... Aveţi dreptate. Într-un balcon am zărit o păpuşă imensă, mi-am amintit că aveam una asemănătoare când eram mică. Era blondă şi avea ochii albaştri şi o rochiţă la fel, din catifea, cu guleraş alb şi un cordon ce se lega la spate. Când părinţii plecau, o scoteam pe balcon şi o prezentam trecătorilor drept verişoara mea mai mică pe care o aveam în grija mea. Mă simţeam brusc foarte mare şi capabilă să am grijă aşa cum se cuvine de cei mai mici.

- Am ajuns, rupse din nou tăcerea vatmanul. Era o căsuţă mică, ascunsă între blocuri, într-o grădină ca un micuţ parc într-un ocean de betoane. M-am aplecat să mă descalţ din bun simţ, imediat ce am ajuns în faţa pragului, pe prispa ce-mi amintea de casa bunicii, dar imediat am realizat că nu aveam încălţăminte, sandalele erau în mână, strânse între degete de bretelele uşurele, alături de hainele pe care nu reuşisem încă să le pun pe mine. În mod normal aş fi fost ruşinată de mine, iar situaţia mi s-ar fi părut penibilă, însă de această dată mă simţeam foarte în largul meu şi nu eram câtuşi de puţin stânjenită. Casa era mică şi în interior şi destul de întunecoasă. Ne-a indicat unde să intrăm, o cameră ce părea a fi cea de zi, nu sufrageria blocurilor sau salonul măreţ al caselor, ci o cameră de zi care reunea bucătăria de vară cu spaţiul destinat exclusiv musafirilor. Plină ochi cu tot felul de lucruri, ticsită cu o mulţime de obiecte de prisos, creea o admosferă primitoare şi totodată extrem de încărcată. Într-un colţ o imagine a Sfintei Treimi. Mi-am amintit brusc de Capela Sixtină şi de faptul că am vrut să merg la Paştele catolic la biserică. Îmi spusesem în drum, special pentru a mă convinge de utilitatea gestului meu, că în orice există frumuseţe se întrevede şi miezul de adevăr, şi nu puteam nega faptul că în tot există o urmă de frumuseţe. Faptul că Michelangelo a avut curajul să picteze un Hristos atât de viguros, de puternic, pe care apoi să îl răstignească fără haine şi fără falsă pudoare mi-a dovedit încă o dată că doar ceea ce se face fără teamă trece de sita timpului şi răzbate până în veşniciile cele mai îndepărtate. De-aş avea asemenea curaj, ce aş face? Dacă aş primi asemenea forţă ce aş alege? M-aş căuta pe mine! M-aş căuta pe mine în Tine Doamne! Undeva în Tine trebuie să fiu şi eu! Unde sunt, Doamne al Meu, unde sunt? Bat clopotele şi tresar. Se aude cântat Psalmul 50, acel „Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă”, atât de sfâşietor, care îţi pune în faţă toate păcatele şi aproape te obligă să plângi.

- E bună mâncarea? Îţi place? Îmi rupe din nou vatmanul şirul gândurilor.

- Da Căpitane, e bună, cum să nu fie bună? Toţi zâmbesc, nu se aude nici un râs grosolan care să mă facă să mă simt prost.

- Capitane... Ce scumpă eşti tu, fată dragă. Rosti zâmbind melancolic vatmanul. Ei, ia spune, cum ţi se pare masa?

- Ştiu că sunt urzici şi că e spanac, dar nu ştiu de unde îmi pot da seama. Lipsa culorilor mă face să fiu uşor confuză. La fel lipsa gustului, a mirosului.

- Deci ai observat, continuă păstrându-şi zâmbetul. Ştiam eu că eşti o fată deşteaptă, spuse trăgând cu ochiul la fata de la duş care îşi păstra starea de nervi şi mă privi din nou cu o incredibilă ciudă, pe care eu nu o puteam înţelege. Ei, dar tu ce crezi Leon? Se întoarse şi-l întrebă pe barbatul ca din filme.

- Hm, îngână acesta scurt.

- Leon? Am întrebat plină de umire.

- Da. Are şi el un nume, doar nu te aşteptai să nu aiba, nu?

- Sigur că nu, dar spuneaţi că nu ştiţi cine este, că nu-şi aminteşte.

- Tu îţi aminteşti chiar mai puţine decât el, îţi vei da seama curând.

- Realitatea este personală, ţine de propria percepţie asupra Adevărului. Adevărul este acelaşi, dar realităţile diferă. Uneori totuşi, percepem asemănător Adevărul şi atunci avem realităţi a-proa-pe comune. În funcţie de educaţie, de cultura din care facem parte putem vedea lucrurile la fel. Eu nu sunt de aici, poate că mai întâi trebuie să mă adaptez.

- Nu există „trebuie”, draga mea. E bine să te simţi liberă să faci orice doreşti şi simţi.

- Aşa este. Totuşi nu voi petrece aici foarte mult timp.

- Chiar aşa. Curând vom pleca. Primul care se ridică fu Leon, cu un zâmbet sardonic, se întinse peste masă şi repetă gestul din tramvai. Am simţit din nou curentul trecând prin mine, zguduindu-mă cu putere, senzaţia scufundării într-un adânc nemăsurabil, sub o presiune care mă ameţea până la pierderea tuturor simţurilor, inclusiv acela a-l apartenenţei propriei persoane, apoi ridicarea cu viteză la suprafaţă ca împinsă de o forţă egală cu o alta care mă trăgea în sus.

- Hai, încă o dată!! Încarcă! Încărcă! Şi! Hai! Încă o dată!! Acelaşi impuls electric mă zgudui şi simţind că îmi iese din gâtlej mărul otravit pe care parcă îl mâncasem în locul Albei ca Zăpada, am început să tuşesc, ridicându-mă cu viteză în şezut, apoi prăbuşindu-mă la loc.

- Gata! Are puls! E stabilă! Bravo, bravo! Felicitări echipei. Luaţi astea de aici, aduceţi masca de oxigen, repede! E bine, pulsul e stabil, am recuperat-o! Măi mocuţă, de ce ne dai tu nouă emoţii de astea? Gata, masca de oxigen, gata, va fi bine. Mocuţă, să nu mai faci de astea, bine?

- Bine... Dumneata eşti... Ce bine îmi pare... nu aveam energie să pot spune tot ce doream, dar eram sigură că poate înţelege.

- Dumneata, auzi la ea ce drăguţă e. Ce scumpă eşti tu, fată dragă. Credeam că nici nu se mai foloseşte cuvântul ăsta.

- Mie îmi place...

- Şi mie. Dar poţi să-mi spui Cristinel. Sunt doctorul Cristinel Airinei.

- Ce zi e azi?

- E Paştele scumpo.

- Care Paşte? Al cui?

- Cum al cui drăguţă?

- Sunt obosită...

- Odihneşte-te, vei fi bine. Acum poţi dormi.

- Leon! El este Leon! Mă sperie.

- Este Leon. De unde ştii? Dacă nu era el, erai dusă. El te-a întors la noi. Şi el a fost acolo, acum doar asta îşi aminteşte cum se face, vă aduce înapoi. Ce emoţii ne-ai dat mocuţo... Eşti aşa de tânără! Cum să ne pleci?

- Mă bucur că eşti dumneata şi aici lângă mine... În dumneata am încredere... Căpitane, mă bucur să vă revăd...

- Nu cred că ne-am mai întâlnit mocuţă.

- Ba da... ba da...

- Odihneşte-te acum. Vom avea timp să discutăm. Acum dormi.

- Vom avea veşnicii la rând... Sfinţii... aşteaptă... II - Când nu pot avea ceva, oamenii devin violenţi. Prima dată când mi-am dat seama despre asta, a fost în excursia aceea. Eram pe acel deal spectaculor, mi-a spus să urcăm până în vârf: „hai Mary, până sus! Până sus!”. Nu o spunea poruncitor, ci transmiţând o dorinţă uluitoare de a ne pierde de grup. După noi nu se ţinea decât Cristina, iar Ioan tot mă striga: „Hai Mary, hai!”, şi aproape că mi-ar fi dat mâna, iar dacă ar fi găsit un loc mai dosit în păduricea tânără, un copac mai gros după care să ne putem ascunde pentru a ne pierde urma, cu siguranţă s-ar fi folosit de asta. Au trecut atâţia ani de atunci, şi încă mă întreb ce ar fi dorit să-mi spună. Sunt şi acum convinsă că ar fi vrut să fim doar noi doi şi să îmi spună ceva. Cristina însă nu s-a lăsat, iar el a renunţat furios: „Până aici! N-are sens să mai urcăm mai sus! Nu e nimic! Să coborâm înapoi.” Aproape am urât-o în clipa aceea, amândoi am urât-o. Apoi am mai petrecut ceva timp cu tot grupul, ignorându-ne cu succes. Am luat un personal până la Suceava, acolo trebuia să schimbăm trenul. În pauza dintre trenuri am mers într-un parc în apropiere de gară şi având minge cu noi, am ales să jucăm raţele şi vânătorii. Când a venit rândul lui să fie vânător, eram sigură că mă va ocroti cu gentileţe până la sfârşit, pentru a-mi da şansa să câştig, pentru că deseori îmi trecea cu vederea unele lucruri, nu din lipsă de vigilenţă, ci pentru a mă ajuta. Am avut... a-proa-pe dreptate. În joc mai eram puţini, dar când a recuperat mingea de la celălalt vânător, a aruncat-o spre capul meu cu o forţă uluitoare, dorind intenţionat să mă rănească. Nu am mai jucat jocul acela niciodată de atunci. Toţi au rămas ca trăsniţi, atât fusese de evident că îşi dorise asta şi că analizase din timp oportunitatea. Chiar şi el a fost şocat de propria răutate. Şi-a cerut scuze apoi, dar jocul s-a răcit. Eu am refuzat să mai joc. Mingea trecuse milimetric pe lângă mine şi se izbi zguduitor de un arbore mare care era în parc. M-am dus să o recuperez, le-am înapoiat-o şi am spus că nu voi mai juca niciodată jocul acesta. Avusesem atâta grijă de el în excursia aceea... Era răcit şi eu l-am oblojit, iar Ioan nu mai contenea cu mulţumirile, a continuat săptămâni la rând apoi, dorind să mă răsplătească în vreun fel. Asta e o mare prostie. Când un om face un lucru din plăcere, nu e cazul să îl sufoci apoi cu mulţumiri. - Deci ai făcut totul cu plăcere? - Desigur. - Poate şi el ţi-a mulţumit cu plăcere. - Cumpărându-mi înapoi fiecare pachet de şerveţele pe care i l-am dat? E o prostie. - Spuneai că te deranjează violenţa. - Nu. De fapt analizam altceva. Oamenii devin violenţi când obiectul dorinţelor lor se îndepărtează de ei. Ceea ce este şi mai interesant e faptul că aleg întotdeauna sau aproape întotdeauna obiecte cât mai îndepărtate pentru a le face sălaş dorinţelor. Un bărbat care dispreţuieşte infidelitatea va alege mereu ca obiect al dorinţei sale o femeie căsătorită, pe care să şi-o poată îndepărta apoi fără menajamente şi fără regrete, atribuindu-i toată vina pentru nereuşita sa de relaţionare. Mă gândesc acum la Cris. Se zbate luptându-se cu imaginea femeii iubite. Să părăsească această imagine i se pare injust, socoteşte în sinea sa că înşeală, că îi trădează aşteptările, că e obligat să îi rămână fidel chiar dacă ea a plecat. Pe de altă parte îşi doreşte iubire, o nouă relaţie care să îi aducă înapoi aceea fericire. Ştiţi ce se spune despre oamenii fericiţi în căscnicie, care îşi pierd partenerul? - Nu. Spune-mi tu ce se spune... - Cică se recăsătoresc imediat după moartea partenerului, din dorinţa de a relua firul vieţii. Cred că altfel s-ar pierde. - Tu te-ai pierde? - Aici nu este vorba despre mine! - Mereu vorbeşti despre alţii? - Fac asta? Nu mi-am dat seama. - De ce te deranjează alegerile lui Cris? - Nu mă deranjează viaţa lui personală, atâta timp cât nu mă afectează, nu are de ce să mă deranjeze. - De ce te afectează? - Pentru că mă jigneşte! - Şi crezi că face lucrul acesta pentru a te îndepărta? Din ce motiv? - În primă fază m-a ales ca obiect al dorinţelor sale, special pentru că nu mă pot încadra perfect în tipare, fiind dintr-o altă lume, inaccesibilă lui. Aşa avea din start garanţia că se poate îndrăgosti de mine, dar nu va putea totuşi să îşi înşele soţia. Vina rămânea doar a mea, el se achită. - Te simţi vinovată? - Nu! Nicidecum. Eu nu îl pot schimba. Nu îl pot ajuta să treacă peste propriile prejudecăţi. Nici peste propria zbatere. Nu este o personalitate duală şi totuşi are comportamente extreme. Nu văd în el nici imaturitate emoţională. Nu este instabil emoţional, are rădăcini emoţionale extrem de puternice, pe care ar vrea uneori să le secere pentru a se elibera şi a putea să-şi continue viaţa. Eu nu îl pot ajuta. Nu îi sunt alături, sunt prea departe, din prea multe puncte de vedere. Nimic din ceea ce sunt eu nu îi poate fi de folos. Nu îl pot ajuta cei care sunt aproape de el, cum aş putea eu care... În fine... Doar el se poate ajuta. Dacă ar conştientiza şi ar lua şi o decizie pe care să o respecte. Ori e lae, ori bălaie? Dar poate lui îi place zbuciumul ăsta continuu. De fapt, precis îi place. Egocentriştii adoră să se simtă chinuiţi, să îşi asume suferinţa cu o pasiune incredibilă. „Eu sufăr! Eu sufăr!”, ce le mai place să se bată cu pumnul în piept cu asta. De parcă să suferi e o mare chestie, care merită aplaudată. Suferinţa vine din incapacitatea noastră de a gestiona lucrurile din exterior care se izbesc în interiorul nostru. Renunţarea e esenţială în viaţă. Pentru a putea continua e necesar să uiţi. Şi cum uitarea ca fenomen psihic de fapt nu există, pentru că totul coboară în subconştient unde se îmbracă în noi forme pentru a reveni la suprafaţă, devine importantă capacitatea omului de a se ierta pe sine, apoi pe ceilalţi. Ca să te ierţi trebuie să înţelegi, ca să te înţelegi trebuie să conştientizezi, ca să conştientizezi trebuie să te analizezi cu atenţie. Şi după ce faci toate astea, mai e ceva de făcut. Să accepţi! Să îţi poţi spune: „Ăsta sunt! Atâta pot!”, abia atunci poţi lua decizii corecte. Am pe frigider un magnet primit de la prietena mea, pe care scrie: „O decizie nu schimbă nimic, o acţiune poate schimba totul!”. Este deci stringentă o acţiune. Fără acţiune lumea nu există. „Să se facă Lumină!”, lumea a început nu cu un cuvânt oarecare, a început prin verb. Lumina n-ar fi ştiut ce are de făcut dacă nu i se spunea, ea în sine nu există fără acţiune. Nimic nu există fără acţiune. Substantivele inerte nu au sens. Fiecare lucru din lume capătă sens în mişcare. Eu am luat nişte decizii, acum trebuie doar să stau dreaptă şi să ţin cont de ele indiferent ce se va mai întâmplă pe parcurs. Nu va fi uşor, va reveni. Cred că voi fi pregătită, dar cine ştie... Simt razele de soare. Am observat că pleoapele închise peste care bate soarele propagă în minte, prin retină, culoarea roşie. Când ţii ochii închişi pentru că bate prea puternic soarele în ei, vezi o lumină roşie. Acum nu e aşa puternic, e călduţ şi bine, cred că zâmbesc. Sunt pregătită, mă voi trezi, pe curând. - Vei reveni când vei avea nevoie, sunt aici pentru a te asculta. Mary, încă un lucru. Cum înjuri când eşti nervoasă? - „Elibera-m-aş!”. Sunt ascultător fidel!, râd. De ce sunteţi mereu aşa de serios. - Ştii foarte bine că e o cerinţă a situaţiei. - Chiar nu râdeţi niciodată în timpul serviciului? - Crezi că ar mai funcţiona terapia dacă aş râde împreună cu clienţii? - Cu mine s-ar putea să funcţioneze. Şi s-ar putea să vreau să experimentez şi hipnoza odată. - Mary, nu e cazul. În ciuda faptului că tu cunoşti foarte bine procedurile terapeutice, iar consilierea psihologică nu ţi se ascunde în nici un fel, te deschizi foarte frumos pentru că ştii clar că îţi este de folos. E forma ta de a te ajuta pe tine, conştientizând prin discuţii cum să acţionezi pe viitor asupra ta. Chiar tu ai spus asta ceva mai devreme. - Aşa este. Dar ar fi distractiv. Oricum, acum plec, deja aud foiala din salon. Voi reveni, poate curând. E hilar că am dreptul să aleg când se termină şedinţele, am spus cu un ton vizibil amuzat. Sigur că fiecare client are dreptul acesta, dar pe mine nu mă cronometrează nimeni şi şedinţele nu costă, ceea ce e bine, nu? - Da, e bine. Revino când vei avea nevoie. Sunt aici pentru tine. - Ştiu. Pe curând. Căldura razelor ce pătrundeau pe fereastra mare, din lemn de cea mai proastă calitate, ca în toate spitalele de pe la noi, se simţea din ce în ce mai vie pe pielea mea. Pleoapele erau încă grele şi cădeau înapoi imediat ce le deschideam. Urechile auzeau o forfotă ca o microfonie radiofonică, dar mintea încă nu percepea clar cuvintele pentru a le putea rândui într-o ordine firească şi a le da sens. Se auzeau paşi trecând încoace şi-n colo, ei erau cei mai clari. Ştiam că sunt papuci albi, ce se mişcă alert pe gresia ce se dorea curată dar păstra toţi microbii pe ea, doar împrăştiaţi diferit de cârpa femeii care făcea curat în fiecare dimineaţă. Ştiam precis că papucii sunt albi! Mintea umană poate percepe culoarea şi forma unui obiect şi fără să îl vadă. E suficient să îi audă sunetele, chiar dacă ele spun câte ceva şi despre utilizatorul obiectului, spun destule şi despre obiectul în sine. Papucii femeii care se agita prin salon sunt albi. Probabil este asistenta care împarte medicamentele de dimineaţă, verifică starea pacienţilor şi rezolvă tot ce mai are de rezolvat la preluarea turelor. După mers cred că este o femeie de cam patruzeci de ani, destul de plinuţă, dar frumoasă. Cu siguranţă are părul scurt, cel mai probabil roşcat. Vocea este jovială, dar iute, nu pierde timpul cu explicaţii inutile, pacienţii sunt deja obişnuiţi, nu insistă cu întrebări. Este fermă. Meseria îi impune siguranţa de sine. Calcă acolo unde trebuie, cum trebuie, apoi îşi continuă mersul pe ruta prestabilită. - Bună dimineaţa! Se aude vocea cunoscută. Este Comandantul, îl recunosc. Astăzi pare mai vesel, vocea i se modulează frumos pe zâmbetul pe care îl pot percepe cu ochii închişi. Îi răspund printr-un alt zâmbet. Mi-e mai uşoară viaţa cu el alături. După schiţarea acestui surâs plăpând am reuşit să deschis încetişor ochii. - Hei! Ia uite cine a făcut ochişori! Ce faci mocuţă? Te-ai trezit? Te simţi mai bine azi? Înşirui toate întrebările aşezându-se pe marginea patului, lângă mine. Mă luă de mână şi mă bătu uşor, în semn de încurajare, apoi păstră palma între mâinile sale. Erau destul de delicate pentru un bărbat, cu degete lungi, drepte. Mă simţeam aproape jenată de mâinile mele mici şi strâmbe, cu degete noduroase şi unghii tăiate din carne, fără formă, lipsite total de frumuseţe. Cu o mână îmi ţinea palma mică şi rece, strânsă de la încheietură, iar cu a doua mă mângâia finuţ, fără a transforma gestul într-unul senzual, păstrându-i totuşi tandreţea într-un fel... paternă. Priveam în ochii lui albaştri. Păreau un cer senin de vară, plin de stele care luminează totul cu strălucirea lor albă, curată, în miliarde de pâlpâiri îndepărtat-apropiate. Stelele sunt aşa de departe, şi totuşi par atât de aproape... Cerul îl priveam şi înainte să ajung aici. Brusc mi-am amintit. Conduceam maşina cu viteză şi furie oarbă. Era noapte şi linişte, şoseaua era liberă, doar eu goneam nebună, cu ochii plini de lacrimi. Ziua aceea fusese cumplită, se adunaseră prea multe, serviciul mă solicitate până la a-mi pierde starea de linişte care mă caracteriza în mod normal. Săptămâna aceea reuşisem să mă cert cu toată lumea, fusese prea mult pentru mine, nu reuşeam să mă mai împart în atâtea cerinţe. Rămăsesem în urmă cu atât de multe, încât totul devenea frustrant şi aveam senzaţia că îmi scapă printre degete. Luam acelaşi lucru de la capăt de mai multe ori şi nu reuşeam să-l duc la bun sfârşit fiind mereu întreruptă de alte şi alte cerinţe. Ştiam totuşi că dacă voi aşeza totul din nou pe categorii de sarcini şi le voi lua de la început, voi reuşi să aşez fiecare lucru aşa cum îmi doresc, dar starea de agitaţie nu contenea să mă însoţească. Nu reuşeam însă să iau fiecare lucru pe rând. Colac peste pupăză, când m-am decis să las totul pentru a doua zi şi să plec acasă, pentru că o pauză aşează de la sine multe lucruri în viaţă, primesc nebunia asta de mesaj: „Eşti o hoaţă!”. Ei hai! Asta e bună! Elibera-m-aş! Ca totul să fie perfect până la capăt mă sună şi un client care are un dar se a mă exaspera, noi îl numim „prietenul nostru comun”, pentru că toţi din branşă îl cunoaştem şi îl „iubim” cu aceeaşi „dragoste pătimaşă”. Iar când ajung, după o alergătură continuă la uşa instituţiei de stat la care trebuia să ajung pentru a lăsa nişte documente, găsesc uşa încuiată cu lacătul! În faţa uşii am urlat ca lupul la lună: „Ce dracu! În ţara asta numai proşti ca mine muncesc? Pentru restul Săptămâna Patimilor e concediu? Unde e pa-ti-ma atunci?”. Toate se adunaseră minunat, iar când am primit din nou pe seară acelaşi mesaj minunat: „Eşti o hoaţă!”, probabil pentru că s-a gândit că lipsa mea de reacţie înseamnă că nu l-am primit, pur şi simplu am explodat. Am luat cheile de la maşină şi am ieşit tunând şi fulgerând, fără să ofer explicaţii, trântind uşa după mine şi probabil lăsându-i pe toţi cu gurile căscate. Cu starea asta am luat-o la goană pe şosea. Nici nu-mi amintesc când au apărut stelele pe cer, nici în ce direcţie am părăsit oraşul. Vroiam doar să ajung într-un loc necunoscut mie, într-o pădure. Cred că doream să ajung la Tâncăbeşti, dar nu-mi amintesc ce rută am ales pentru a ajunge acolo. De ce mă credea o hoaţă? De vreme ce repetă lucrul acesta pentru a patra oară e clar că nu a fost o glumă, aşa cum am crezut eu în primă fază. Şi prima dată m-am enervat, însă în urma discuţiilor am crezut că mă supune unui test pentru a-mi observa reacţiile, dar că în nici un caz nu crede cu adevărat aşa ceva despre mine. Însă acum îmi era limpede, chiar crede că aş fi vrut să-l fur. Deşi de fiecare dată am încercat să îi explic că nu mă interesează nimic din ceea ce are, într-un mod politicos pentru a nu jigni, el tot doreşte să considere fiecare lucru al său teribil de preţios. Atât de preţios încât are senzaţia, greşita dealtfel, că toţi oamenii din univers râvnesc la ceea ce poate el oferi. Ultima dată am izbucnit. „Dacă tot ai totul atât de important pentru omenire, de ce nu eşti cunoscut? De ce trăieşti într-un anonimat total şi în mizeria asta? De ce nu eşti deja bogat? Te pomeneşti că fiind conştient de ge-ni-a-li-ta-tea ta, te-ai decis să trăieşti în agonie, pentru a fi amintit peste veacuri de toţi urmaşii tăi!?”. Probabil s-a simţit jignit. Totuşi mi-am menţinut părerea. Genialitatea sa consta într-un singur lucru, persoana I singular! Păcat însă că o scălda într-un egocentrism lipsit de margini, motiv pentru care devenise detestat de toţi cei din jur, în ciuda firii sale deschise şi vesele. De ce ai accepta să fii necontenit jignit de un om? Doar pentru că este inteligent? Oricât l-ai iubi, nu îi poţi deveni sclav renunţând total la stima de sine, la propria identitate. Lumea fugea de persiflările sale. Orice gest al aproapelui, oricât de duios, este pentru el motiv de amuzament. Regretele ulterioare deveneau inutile. Oamenii pur şi simplu fugeau. I-am spus într-o zi: „Pentru ce-ţi doreşti din partea mea un gest tern?, pentru a-l lua la mişto?”. Ce ar fi făcut el cu fiecare mângâiere? Exact ce a făcut cu fiecare moment dedicat! Timpul nu este o constantă, este curgere, percepţia noastră despre el îi oferă limite. Fiecare clipă a noastră cuprinde veşnicia, fie ea o secundă, o oră, un an, un deceniu... Am ajuns în starea asta pentru că i-am dăruit prea multe clipe, dar avea să se termine. Nici un cuvânt de acum! Ţipam pentru că ştiam că nu mă poate auzi: „Nici un cuvânt!”, aşa urlam în mine, mut şi surd, conştientizând nu avea să ştie niciodată. Renunţasem la ideea că are capacitatea de a mă simţi până la a-mi cunoaşte cele mai intime gânduri. Fiinţa mea, cu tot ce este ea, nu-l mai priveşte pe el. De fapt, nu l-a privit niciodată. Nu trebuia să îi ofer eu lui explicaţii pentru nimic. Gândurile astea se înşiruiau într-o curgere fluvială pe obraji făcându-mi neclară privirea. Uneori razele soarelui te orbesc, alteori întunecimile nopţii. Lacrimile ar trebui să cureţe retina, dar când sunt prea multe devin un fel de ceaţă groasă care nu mai permite pătrunderea luminii în pupilă, iar ochiul nu mai transmite creierului informaţia în mod corect. O mişcare îmi fu totuşi perceptibilă pe şosea, o umbră mare şi doar o fracţiune de secundă, un strigăt: „Mary! Ce faci?! Îl omori!!”. Am tras volanul instinctiv spre stânga pentru a-l evita, maşina îşi porni alunecarea firească, un dans frenetic ca un tango între mine şi monstrul de metal. Am crezut mereu că pot controla fiara. Oricine poate, dacă nu se lasă pradă uşoară tentaţiei de a călca acceleraţia fără minte. Şi se pare că fusesem fără minte. În lupta asta am pierdut, ieşeam din arenă învinsă. După ce mă roti violent de câteva ori, în timp ce încercam să o redresez din volan şi din schimbător, reducând constant treapta de viteză, am simţit alunecarea ca pe gheaţă, apoi izbitura puternică. În primă fază ştii că totul nu este decât o fracţiune de secundă, dar în planul amintirii, timpul pare să se dilate, secunda asta devine dureros de lungă, se divide în cadre cinematografice largi în care ai putea surprinde fiecare detaliu, până la cel mai mărunt şi totuşi... totuşi multe elemente îţi rămân neclare. Îmi amintesc cerul plin de stele, noaptea adâncă, starea de nervi şi plâns, nu-mi amintesc totuşi ce era umbra aceea mare, cine a strigat, cine mai era cu mine? - Rebeca?! Am strigat şi-am vrut să mă ridic în şezut cu viteză. - Hei, hei, uite cine e aici plină de curaj, mă prinse de umeri Căpitanul şi mă împinse cu grijă înapoi spre perna tare. Încă nu e bine să te ridici. Precis ai ameţit. Am dat uşurel din cap ca da. Hai să nu ne bruscăm, bine? Să luăm lucrurile pe rând. E bine că ai revenit, că te-ai putut odihni şi te-ai trezit. Vom vedea pe parcurs ce va mai fi. Deocamdată să stăm liniştiţi de vorbă. - Rebeca e bine? Era cu mine? Nu-mi amintesc nimic. - Linişteşte-te... Încetul cu încetul îţi vei aminti. Memoria nu ţi-a fost afectată, ai reuşit să aplanezi impactul. Eşti totuşi o şoferiţă pe cinste mocuţo! - Omul e bine? Sau... ce era acolo... Era ceva. - E bine toată lumea, şi tu vei fi bine. Asta e tot ceea ce are importanţă acum. - Rebeca era cu mine? Vreau să ştiu dacă e bine. Aş vrea să o văd. - De azi vei putea vedea pe cine doreşti tu. - Pot da un telefon? - Încă nu, dar el vine zilnic la spital. O să vă vedeţi curând. Se va bucura să te vadă mai bine. - Da... Vreau să ştiu de Rebeca. Am avut un vis îngrozitor. - Linişteşte-te mocuţo, închide ochişorii şi mai dormi un pic. O să-ţi facă bine. Zâmbea atât de frumos, şi era atât de blând, încât nu puteam să-i ignor cererile, am închis ochii pentru o clipă doar... ca să nu-l supăr. I-am deschis şi l-am văzut cum se ridică, a mai spus ceva, dar nu am înţeles ce, timpul părea că se întoarce, lucrurile redeveneau neclare, sunetele, imaginile, pleoapele se lăsau grele la loc. - Eşti aici? Eşti aici? Strigam disperată. - Sigur că sunt aici, doar ştii că sunt întotdeauna pentru tine. Te rog, aşează-te. Spune-mi, ce s-a întâmplat? - Am avut un vis! Mă tem să nu fi fost realitate. - Ce vis? - Eram cu Rebeca în maşină. Eram vesele amândouâ, iar eu cântam ceva pentru ea. Era micuţă şi se arăta extrem de încântată de o jucărie gălăcioasă care era prinsă undeva deasupra ochilor ei, special pentru a o ţine de vorbă. Asta e!, era mică. Nu înţeleg de ce totul îmi e aşa neclar. Acum e mare, dar în vis era mică, mică de tot, cu ochii ei mari negri, zâmbea privind jucăria. Un avion bleu cu un ursuleţ pe care îl trăgeai jos din avion, iar el cânta pentru a se urca înapoi în aeronava bombată. Eu îi cântam ceva veselă nevoie mare, întrocându-mi capul spre ea pentru a-i surprinde reacţiile. Apoi reveneam cu privirea la drum, repetând constant gestul de urmărire, mai ceva ca un detectiv. Am simţit deodată o izbitură, însoţită de o bubuitură puternică, maşina înaintă forţat apoi se opri şi parcă dădu un pic înapoi, ca într-o frână forţată, de parcă i s-ar fi înnecat motorul şi acum tuşea ca să repornească, iar în următoarea clipă mai înaintă împinsă încă vreo câţiva metri şi se opri definitiv. Nu înţelegeam ce se întâmplase, afară era senin, dar parcă fusesem lovită de trăsnet. Am început să tremur. Cred că am căzut din vis în vis. Eram acasă şi dormeam. Ştii că mamele aud în somn respiraţia pruncilor? Eu n-am mai putut dormi noaptea din clipa în care am aflat că sunt însărcinată. Obişnuiesc să dorm pe burtă, dar fiindu-mi frică să nu strivesc fătul schimbasem poziţia şi cu burta în sus nu am putut dormi. Eram atât de stresată, să nu greşesc ceva, să nu rănesc copilul din interior.. Era încă mult prea mică, dar eu tot mă temeam să nu fac vreo greşeală. După naştere m-am mai liniştit. În camera în care dormeam în vis era întuneric absolut, pătuţul ei era la capătul patului meu. Rebeca a dormit singură de când am născut-o, nu mi-a fost niciodată lene să mă ridic să o alăptez, mi-am dorit să fie independentă şi ea a devenit foarte independentă. Nu e cazul să ţii copilul lipit veşnic de tine, e mai bine să-l educi să fie liber, într-o bună zi va pleca şi trebuie să îl laşi să zboare cu linişte în suflet, ştiind că se va descurca în lume datorită educaţiei date. Cordonul ombilical nu există de la bun început, aşa că nu ai de ce să îl tai. Efortul părintelui este mai mare, dar îi garantează liniştea la bătrâneţe, când nu va avea nevoie de ajutorul copilului, păstrându-şi şi el propria independenţă, şi nici nu-şi va urmări copilul sufocându-l, din teama că nu se va descurca singur. Rebeca dormea foarte bine singură, eu îi ascultam respiraţia, ştiam când să mă trezesc ca să o alăptez, stătea o oră întreagă la sân, apoi dormea bine până dimineaţă. Mă trezisem brusc, de parcă îmi aplicase cineva o palmă, speriată, m-am dus la pătuţ îngrozită, nu era acolo. Apoi mi-am amintit de accident, făceam legătura între accident şi pătuţul gol, m-am lăsat jos de durere şi-am început să plâng în linişte. Nu mai era în pătuţul ei. Înţelegi? Nu mai era acolo! - Linişteşte-te, a fost doar un vis. - Sigur? Golul acela mă sfâşie şi acum. Nu trebuie să te ataşezi în viaţă de nimeni cu asemenea ardoare, fiecare om este dator să îşi aparţină doar lui însuşi, oricât de mult s-ar dedica altora. Este dator să se ridice şi să-şi continue mersul înainte, fără sprijin. Când cineva dispare din vieţile noastre, suferim din pricina egoismului din noi. Îl vrem înapoi doar pentru momentele frumoase, îl vrem pentru că ne dăruia ceva. Nu-l vrem pentru el, pentru viaţa lui, pentru ce putea dărui întregii lumi, îl vrem doar pentru ce ne dăduia nouă! Suntem egoişti. Nu-i lăsăm să plece pentru că suntem nişte egoişti! Nişte egoişti! Rebeca! Rebeca mea! Ţipam sfâşietor ca şi cucuveaua în liniştea nopţii. Rebeca! Rebeca mea! Şi eu te vreau înapoi! Sunt o e-gois-tă! Puiul meu, vino înapoi la mama! Ce să facă mama acum fără tine!? Puiul meu, vino înapoi! Mama te iubeşte, îi pare rău! Mama e egoistă, n-o lăsa singură aici! Ce să facă mama fără tine? Rebeca!! - Domnule Cristinel! Domnule Cristinel! Pacienta! Pacienta ţipă în somn. Veniţi! Veniţi repede! Paşi se auzeau alergând pe coridor, păreau să nu se mai termine. Plânge în somn şi strigă după cineva. - Mocuţo, linişteşte-te. Hai, trezeşte-te, uşurel, uşurel... Hai... Totul e bine. I-am anunţat că ai revenit. Vor veni azi la tine. Le-am spus să nu se grăbească, ai nevoie de odihnă, vor veni pe la amiază. Îi vei vedea. Nu ne mai da emoţii mocuţo. De acum e bine.