marți, 3 aprilie 2012

“Tatăl meu spune că aproape toată lumea este adormită. Toţi pe care îi ştii. Toţi pe care îi vezi. Toţi cu care vorbeşti. El spune că doar câţiva oameni sunt treji şi aceştia trăiesc într-o stare de totală uimire continuă.”
din filmul “Joe impotriva vulcanului”

Ştii, uneori poate chiar şi ea mă enerva. În ultimul an mi-am băgat picioarele în tot şi-mi vedeam doar de suferinţa mea absurdă. Văzusem un posedat. Ai văzut vreodată? Se vârcolea lângă mine în autobuz. Nu am reacţionat. În mod normal aş fi cerut ajutorul cuiva sau aş fi facut eu singură ceva, dar atunci, anul ăla, am stat şi am privit cu deosebită cruzime. Pur şi simplu nu am făcut nimic. Ştiam sigur că nu e criză de epilepsie, aşa că i-am urmărit atenti privirea, golul şi plinul. Nu ştiu cum să-ţi explic cum era. Ai văzut vreodată un posedat? Mă fixase cu privirea, ca şi cum ar fi dorit un transfer, cred că i-am spus cu ferminate "stai acolo!", doar atât. Se uita în ochii mei cu un gol profund, cu o forţă uriaşă, dorind cumva să mă subjuge, să se facă stăpân peste mine. Nu mai ţin minte culoarea ochilor, cred că nici nu contează de fapt. Nu mai ţin minte dacă am făcut cruce, cred că nu, nici măcar cu limba. De obicei în faţa demonilor o cruce te poate ajuta, dar în momentul acela aveam chef să-l sfidez cum mă sfida şi el pe mine. Era totuşi un demon slab. O clipă m-am gândit că omul e băut, dar când privirile ni s-au încrucişat am fost sigură că nu e băut şi nici epileptic. Altceva îi controla mişcările dezarmonice. Nu se clătina chiar tare, stătea destul de drept, dar fălcile i se înmuiaseră cu totul şi i se bălăngăneau de parcă nu ar mai fi avut articulaţii. L-am sfidat. O scurtă luptă oarbă. Restul călătorilor stăteau departe de noi. Pentru un moment aproape m-a răpit, clipa aceea a revenit apoi de mai multe ori în viaţa mea.
Să ştii că îmi pare rău, dragul meu. Îmi pare rău că am scos la iveală răul din tine. Ştiam că e acolo, l-aş fi putut evita, dar nu s-ar fi terminat niciodată. Ştiu că am fost slabă, nu puteam aşa, trebuia să se termine. O vreme voi mai scrâşni din dinţi, apoi va trece. Plânsul e o chestie intimă, se plânge doar în taină. Când văd oameni plângând pe stradă, simt că mă sfârşesc, nu ştiu dacă să spun ceva sau să las să treacă. O dată, ţin minte, am plâns şi eu pe stradă, şi m-am bucurat că zona era pustie, am putut să cad în jos de durere şi să plâng cu un urlet mur, sfârşit. Când eram copil, mă ascundeam ca să plâng. Am văzut că unii copii fac aşa, pur şi simplu nu spun nimic, doar se ascund şi plâng singuri, fără să spună. Sunt oameni puternici. Fetele ajung să fie femeile exploatate la maxim la maturitate. Cele care suportă totul cu o tărie ieşită din comun. Sunt cele care "pot". De la ele se cere totul şi ele dau totul, pentru că pot. Nici un bărbat nu rămâne pentru totdeauna lângă ele. Se descurcă singure. "Nu pot trăi fără tine" devine expresia pe care o aud cel mai des, dar pentru ele nu trăieşte nimeni. Pentru că ele "pot!" singure. Ca femeie e din ce în ce mai bine să poţi emite pretenţii, să te arăţi slabă şi eventual să jigneşti fără nici un motiv. Să baţi din picior şi să te comporţi copilăreşte e vital în luptă. Să te smiorcăi. Aş fi vrut să fie aici, să o pot suna şi să merg la ea, să plâng şi ea să mă mângâie şi să râdă de mine: "ce pişi ochii, bestie ce eşti!". Ei îi ploua în casă, venea veselă la şcoală şi spunea râzând amar: "mă cac, n-am bani să-mi repar acoperişul, o să se oprească ploaia şi o să se usuce!". Ea nu avea niciodată bani în buzunare. "Gata, mi-am achitat toate datoriile la magazinul din colţ, am rămas din nou fără bani, aşa că de azi iar cumpăr pe datorie", spunea cu atâta nepăsare, încât noi râdeam cu poftă. Cred că nu îi era deloc uşor, de aceea s-a şi prăpădit aşa repede şi fără regrete.
Ia zi-mi! Zi-mi repede, fără să te gândeşti prea mult. De ce mă loveşti acum? Pentru că poţi? Aşa se face educaţie acum, nu? Îmi aminteşti de a doua mea învăţătoare. După un înger, am cunoscut şi dracul. Prima învăţătoare intrase în concediu de maternitate, aşa că m-au mutat la altă şcoală. Dracul, de fapt drăcoaica, era în ultimul ei an la catedră. Educaţia se făcea cu băţul în mână şi cu urlete. Pentru prima dată în viaţa mea am simţit ura, fără să înţeleg de ce sunt urâtă. Eu eram "intrusa"! Aşa mi se spunea printre altele. Nu înţelegeam ce vrea să spună, până la urmă am căutat în dicţionar. Ţin minte perfect. Am căutat două cuvinte: "intrus" şi "uzurpador". Mă jignea zilnic în faţa clasei. Mă închideam în mine şi tăceam. Colegii mă tachinau din cauza asta, din copilul deschis şi vesel, am ajuns bătaia de joc a tuturor. Uram şcoala. Am văzut de curând o reclamă, cred că era la emisiunea "România, te iubesc", nu am văzut şi emisiunea, mi-a părut rău. Era despre cum abuzurile asupra copiilor din clasele primare se răsfrâng asupra profesorilor de la gimnaziu şi liceu. O singură dată am chinuit la rândul meu un profesor la liceu, regret nespus. Azi i-aş săruta mâinile, nu merita gluma mea. Poate toţi facem trăsnăile noastre, dar doamna profesor chiar nu merita. Nici tu nu meritai. Orice gest se răsfrânge în timp asupra propriei persoane. "Nu deveni isterică fetiţo! E limpede că te camuflezi pentru a ascunde probleme din trecut, nu eşti tocmai Albă ca Zăpada". E suficient, nu crezi? Voi încerca să ţin minte. De obicei o noapte de somn rezolvă toate problemele, probabil de aceea nu mai dorm noaptea, ca să nu mai uit. Mersul pe sârmă, mersul înainte, singurele mele aşteptări. Zâmbetul a pierit. Somnul naţiunii naştre monştri.