vineri, 28 septembrie 2012

dialog15

- Dacă ai şti cât sufăr...


- Suferinţă reală sau imaginară?

- Ce vrei să spui cu asta?

- Exact ceea ce auzi! Suferinţă reală sau imaginară? Suferi sau doar îţi place şi ţi-o asumi?

- Termină cu prostiile! Sigur că reală.

- Îmi amintesc o ştire la radio. Suna aşa: "O minoră de 13 ani din judeţul Constanţă a infestat cu hiv peste o mie de bărbaţi întreţinând relaţii sexuale normale cu aceştia. Minora a fost racolată acum un an şi folosită în vederea prostituţiei, timp în care a întreţinut relaţii sexuale cu peste o mie de bărbaţi. Ministerul Sănătăţii a dispus ca fotografia minorei să fie făcută publică în toate ziarele locale în vederea localizării a unui număr cât mai mare de bărbaţi infestaţi cu HIV de către minoră."

- Doamne, îngrozitor, dar ce legătură are cu discuţia noastră.

- Când găseşti un copil părăsit în coşuleţ în faţa uşii, ai obligaţia cetăţenească de a anunţa autorităţile competente, gen poliţie şi protecţia copilului, la fel când vezi un copil abuzat pe stradă, chiar dacă e ţigan şi e folosit pentru cerşit. Cei peste o mie de bărbaţi şi-au băgat pu.la în obligaţiile lor cetăţeneşti! Şi ştii ce?, nici nu vor fi traşi la răspundere, pentru că nu există sancţiuni chiar dacă în conformitate cu legea în vigoare avem OBLIGAŢIA, nimic nu ne împiedică să o încălcăm. Aşa că nu doar că nu regretă că şi-au satisfăcut deplin nevoile sexuale normale sau nu, dar nici nu se tem de nimic!

- Ce legătură are cu discuţia noastră?

- Acum te întreb. Fata asta oare suferă?

- Sigur... Dar tot nu înţeleg...

- Oare suferinţa ei este reală?

- Măi...

- Ce face suferinţa ta mai importantă decât a ei? Doar faptul că e a ta? Că o simţi în mod direct? I-aş castra chimic pe toţi cei peste o mie! Şi le-aş pune lor poza la ziar, la toate ziarele!



Frici

Am auzit urletul tău. Urlet ca de fiară, ce mă striga chemându-mă înapoi. M-am întrebat apoi: "oare urletul acesta nu sunt chiar eu?"


http://www.youtube.com/watch?v=lwxO4OJuiCA&...

- M-am gândit la tine, să ştii, şi ştiu şi că nu ar trebui să spun asta, dar m-am gândit bine şi cred că nu pot. Pur şi simplu nu pot... Sau poate nu vreau. Nu o iau de la capăt. Nu e bine să ne consumăm timpul în discuţii interminabile, mai bine ar fi să ne vorbim rar, cât mai rar, mă gândesc de Paşti, de Crăciun şi de zilele de naştere, ce spui?

- Ai uitat Anul Nou şi toate zilele dintre zile.

- Am zis rar, tot mai rar.

- Sunt de acord. Pot să te sărut?

- În puşca mea!, eu încerc să vorbesc serios!

- Şi eu!

- Păi evident, nu-ţi prea iese.

- Dar mi-a ieşit un zâmbet! Vezi, tot e ceva. Sigur îţi stă mai bine aşa.

- Am un rid care nu s-a bronzat şi câteva fire albe, dar alea nu se văd aşa bine încă. Hai!, la somn!

- Tu prima.

- Eu mai am de bântuit prin casă o vreme. Ne vedem, poate pe lumea ailaltă.

- Ai grija cum vorbeşti!

Umbra este cel mai bun prieten al omului. (Maria, 4 ani)

- Cine eşti tu?

- Un om ca toţi oamenii. Unul printre oameni.

- De ce te temi cel mai tare?

- De oamenii mizerabili!

- Ce pot să îţi facă ei ţie?

- Pot să mă facă să fiu ca ei şi să nu îmi dau seama... De asta mi-e cel mai frică în viaţă. Să nu devin un om mizerabil şi să nu îmi dau seama de asta... Să nu rănesc iremediabil.

- Toţi rănim iremediabil cândva.

- Da, dar nu la infinit.



vizitatorii netlog

Deja mi-e ciuda ca scriu blogul asta, e semn ca ma irita un lucru de care in mod normal n-ar trebui sa imi pese.


Am pagina asta nenorocita de netlog deschisa pentru toti curiosii, chiar si cei nelogati si nu folosesc lista neagra (decat pentru o exceptie, care n-are relevanta, dar o amintesc pentru a fi sincera in totalitate). Ei bine, in conditiile astea, nu pot intelege vizitatorii care se chinuie sa isi stearga urmele, care mie personal mi se par de un penibil greu de acceptat. Asadar, stimati vizitatori (as vrea sa spun lipsiti de minte, dar voi incerca sa ma abtin) delogati-va si vizitati-ma asa: tastati la adresa browserului dumneavoastra www.netlog.com/gandirici. E mai simplu si pentru voi si pentru nervii mei deja zdruncinati din real de ceea ce eu consider lipsa de maturitate, prostie, neasumarea propriilor acte, bla, bla, bla. Intelegeti, da?

Multumesc pentru atentie.



dialog14

ieri la 06:55




- Chiar crezi in Dumnezeu?

- Sigur. Vine un moment in viata fiecarui om, in care, trezindu-se in atata mizerie, are nevoie sa creada ca exista ceva bun si frumos.

- E doar o nevoie.

- Posibil.




dialog13

- Săracele de ele, cât suferă.


- Mmmm...

- Îţi dai seama?, mereu îmbrăcate aşa, acoperite, lipsite de drepturi.

- Nu ştiu...

- Vrei să spui că tu ai accepta?

- Să mă ştiu iubită, aş accepta orice. Nu cred că fericirea ţine de cutume, de religie, de un anumit stil de viaţă sau nivel de trai. Cred că e mai importantă acceptarea şi sentimentul că eşti preţuit...

- Nu cred că ai accepta aşa ceva!

- Ba da! Să ştiu că sunt iubită, să simt, să ştiu, să cred asta şi sunt gata să merg în umbra bărbatului legată la un picior, acoperită total şi ţinând capul plecat. Să ştiu că sunt iubită şi sunt mai supusă ca oricine. Când iubesc, tac, ştiai? Tac şi ascult. Când mi-e drag un om nu mă mai satur să îl ascult... Aşa că tac. Îi las loc să se desfăşoare, poate îl privesc pe furis, îi caut bătăile inimii de departe, îmi doresc să îl pot îmbrăţişa ca o stafie, fără să ştie, fără să las urme, fără să simtă. Ştii că mi-ai spus tu de planta aia... Că îţi ascute toate simturile? Că începi să auzi la zeci de km? Oare nu există una care să te ajute să auzi inima omului iubit, la mii de km? Să îi simţi respiraţia, să îi adulmeci parfumul, să-i cunoşti gândurile?

- Tu ai fost iubită.

- Aşa e. Cel puţin aşa m-am simţit, deşi e imposibil de explicat. Am fost.... Eu, în mine, am fost...



Oraşul umbre

http://www.youtube.com/watch?v=Tl7LV9exO9Q

dialog12

- Ce ai? Ce e cu tine?


- Nu am nimic, sunt bine. Bine eu cu mine, in mine.

- Aha. Sigur esti bine? Ce ai mai facut?

- Am cunoscut un om. Un om rau, care mi-a facut mult bine.

- Si care pana la urma te-a dejamagit!?

- Nu. Doar eu ma pot dezamagi, altii devin dezamagitori prin asteptarile mele. Mi-am dat seama ca de fapt nu am avut asteptari de la el, deci nu sunt dezamagita deloc, sunt chiar foarte bine. Mi-am luat ce mi-a trebuit.

- E ala care te-a jignit, mai?

- Tot omul e dator sa incerce! Chiar si cel rau. Chiar. Mi-ai amintit un banc. Un tip tanar in tramvai cauta la buzunare un batran, care, sintindu-l, ii spune: "dragul mosului, eu sunt pensionar, vai de capul meu, n-am bani, asa ca n-ai ce-mi fura, nu ma mai cauta ca e zadarnic", la care tanarul ranspunde: "ai, n-ai, eu sunt la serviciu!". Asa e dator tot omul sa incerce, chiar si cel rau.

- Dar te-a jignit.

- A incercat, da. Ar fi reusit daca nu aveam deja sigur si puternic cladita in mine imaginea despre mine. Culmea e ca mai mult a intarit-o! Mi-a plusat valoarea mult. Reactiile mele au fost de bun simt, inteligente, la locul lor, ma simt multumita de mine. Asta conteaza, nu? Am mai trecut peste ceva. Sunt mai puternica, asa ma simt. Mi-e bine deci.

- Sa nu mai vorbesti cu el!

- De unii oameni trebuie sa te indepartezi, nu pentru ca ai vrea sau nu tii la ei, ci pentru ca nu le esti de nici un folos.

- Tot tu sa fii de folos?

- Nu pune asa problema. Nu vreau sa fac rau nimanui. El pana la urma m-a ajutat sa devin ceea ce sunt, mi-a dat stralucire, sau... in fine... mi-am luat-o singura, prin si de la el, eu insa... N-am lasat nimic bun in el pana la capat. E mai bine sa fie totul rupt.

- Esti nebuna!

marți, 18 septembrie 2012

Socializare

Uneori tac, înţelegi? Nu e mare lucru, doar tac, ce atâta filosofie? De multe ori n-am chef de nimeni, deseori nu am nici timp. Curând am fost întrebată: "ce mai cauţi totuşi pe un site de socializare, dacă nu socializezi?". Socializez, în felul meu. Ce e aşa de grav că nu mă hlizesc toată ziulica şi că uneori n-am vreme să scriu un comentariu la un blog pe care l-am citit sau că uneori chiar nu am timp să vizitez într-o zi toţi prietenii virtuali ca să le dau bineţe, flori, bezele şi altele? Dacă îmi vei cere sfatul într-o problemă legată de domeniul meu de activitate cu siguranţă îţi voi răspunde la timp pentru a-ţi "salva viaţa", nu crezi că e mai important decât să mă silesc să-ţi împănez pagina cu floricele şi moace vesele? Vrei să comunicăm? Ok. Ce-ar fi să încerci un subiect inteligent cu mine? Sunt pretenţioasă, asta e, nu risipesc timpul la infinit cu lucruri pe care nu le consider importante. Nu sunt cu nasul pe sus, doar excesiv de sinceră.

vineri, 14 septembrie 2012

Anul nou, din nou, cu nou.

Nu ştiu la tine, la mine Crăciunul încă n-a fost, dar azi e Anul Nou, fiindcă aşa vreau eu, clar?
Hai, La mulţi ani mie de Anul Meu Nou, să-mi trăiesc şi să-mi fiu numa' binie.

Şi coloană sonoră: http://www.youtube.com/watch?v=w-djfHwuJyk&feature=related

duminică, 9 septembrie 2012

monolog

M-am gândit din nou la ea, să ştii. Mai rău de fapt. Am "văzut-o". Şi-am vrut să merg la ea, s-o strâng în braţe de dor, chiar dacă m-aş fi ales cu o palmă şi un strigăt ca de luptă: "bestie ce eşti!". Nu era ea... Şi fiorul acela de bucurie că o "văd", s-a stins progresiv în lacrimi de dor amestecat cu sclipiri de ciudă! Da!, ciudă! Încă mi-e ciudă că nu pot s-o sun, măcar s-o aud când mi-e greu... Sunt zece ani de acum, de fapt abia nouă, dar imediat de fac zece. Am să le propun să îi facem o coroană, nu cred că ar putea refuza. Mă gândeam... Cum să scriem pe ea "cu regrete"? Dacă vine înapoi şi ne bate pentru fiecare lacrimă? Mai bine i-am scrie "cu mulţumire, bestiile 2003". Off, mama bestiilor...

dialog11

- Ce e acolo? - Nori, ce să fie? - Nu! Acolo! - Firele alea? - Da. Şi ăla. - E un stâlp de înaltă tensiune şi cabluri pentru curentul electric. - Adică un stâlp din cauza căruia, noi oamenii, nu putem zbura ca păsările? - (?) Da, da, cam aşa... - Dar norii sunt dulci aşa ca "norişori pufoşi"? - "Norişori pufoşi" este o prăjitură, care de fapt se numeste lapte de pasăre. - Lapte de pasăre? Dar găinile nu fac ouă? - Ba da, nu numai găinile, toate păsările, mă rog, aproape toate... (şi există şi păsări care nu zboară, cum sunt pinguinii, struţii) - Eu cred că numai găinile! - Nu numai! Mai ţii minte ouăle alea mici, aşa, şi maro cu pete? - Da!! - Ei, alea sunt făcute de o pasăre care se numeşte prepeliţă. - Da! Aşa este! - Deci mai multe păsări fac ouă. - Şi vulturul. - Sigur. Şi vulturul. - Eu trebuie să văd un vultur cuminte. - ( Cuminte sau cu minte?) - Trebuie să văd un vultur cuminte şi să îi spun să fie şi mai cuminte şi să aibă grijă de oul lui! - ?? (Nu, asta n-aş vrea să o interpretez psihologic, nu vreau să ştiu ce ar fi gândit Freud) Bine puiule, o să căutam un vultur cuminte.

dialog10

- Ştii ce? - ? - Ai noroc că vorbim aşa şi nu eşti în faţa mea. - ? - Aşa ţi-aş mai trage o palmă, n-ai idee! - ? - Da! Fiindcă m-am săturat de toţi rataţii care se ascund dupa tonele de lacrimi pe care le varsă pentru propria lor milă! - ?? - Da! M-am săturat să vă aud cum aţi suferit voi ca nimeni alţii, cum aţi muncit voi ca nimeni alţii, cum v-aţi distrus şi sacrificat, cum fără voi lumea ar fi fost un rahat şi mai mare. - ? - Da! Aşa e. M-am săturat de infatuarea gratuită a rataţilor care îşi plâng singuri de milă fiindcă doar asta ştiu să facă!

vineri, 7 septembrie 2012

Oh!, fuck off! Mi-e dor de DACIA.

Tangenţele mele cu Dacia au fost destul de firave, am făcut şcoala de şoferi pe trei tipuri de care abia că-mi amintesc acum. Prima cred că nici nu mai există 1000 şi ceva, 2000 şi ceva, s-a pierdut. A doua o dacie papuc, a treia deja avansa spre modernism, avea servodirecţie!! Eram destul de tinerică, adică prin ultmul an de liceu când am început. Nu-mi plăcea la volan, credeam că niciodată nu voi fi în stare să conduc, mi se părea teribil de obositor, n-aş fi gândit la vremea aia că voi face până spre o mie de km într-o sigură zi cu fundul pe scaunul ăla. Am avut doi instructori, ambii surprinşi de faptul că nu înjur niciodată şi tot ambii convinşi că voi începe într-o bună zi şi nu mă voi mai opri din înjurat. Ei bine, nu! A trebuit mai întâi să mă mărit, abia apoi am învâţat timide înjurături de genul "hai sictir!". Vocabularul s-a lărgit considerabil de când lucrez aici, înconjurată doar de bărbaţi, care nu se mai sfiesc, deşi uneori se ghiotesc: "Băi idiotule, e şi o doamnă aici!". Le răspund a lehamite dând din mână: "M-am învăţat!", zâmbesc şi-şi văd de cuvintele lor mai departe şi eu de treaba mea în faţa computerului, dar de 8 martie îmi aduc toţi flori, chiar dacă ştiu că voi rămâne peste program oricum. De ce mi-e dor totuşi de Dacia? Ei bine, m-am săturat! M-am săturat de idioţi care mă împing de la spate cu claxonul lor tâmpit din maşinile lor luxoase! Stau la semafor, nici nu se face verde, mai sunt câteva secunde bune şi ei deja claxonează să mă mişc. N-am dacie, dar oricum mi-e stricată "manivela" de la geamul şoferului şi doar asta mă reţine de la a scoate degetul graţios afară ca să înţeleagă din gesturi ce am de spus la insistenţele lor de a înainta pe roşu. Şi mă gândeam eu aşa în sinea mea, dacă totuşi aveam dacie şi opream motorul la semafor, cum ştiu că făceau unii pe vremuri (şi mai fac unii şi acum), dacă trebuia să aştept să se încălzească uleiul, să pornească, aşa, cătinel, să aşteptăm să vedem dacă bateria face firescul contact... Ce făceau stimaţii din urma mea? Păi, se dădeau jos şi mă ajutau să împing dacia, aşa cum se făcea înainte, hârca hârca, şi să sperăm că semaforul are în faţa lui o vale largă ca să pornească maşina din mers! Şi mă mai depăşea vreun deştept pe partea dreaptă înjurându-mă când eu deja am peste 70Km/h în oraş?! Păi cu cât mă depăşeşti tu isteţule? N-ai vrea să mai faci jaloane cu dacia? Şi n-ai vrea tu din dacie să mă fluieri când trec pe lângă tine cu bicicleta? Acum câteva săptâmâni m-a auzit copilul spunând "fuck off!", fiindcă nu mai există limită şi din maşina ultra modernă se apropie de bicicleta mea cu scaun pentru copil, şi copil în spatele meu, cu tot cu roşia cască şi-mi trânteşte: "mamă, ce bună eşti!". Nu neg, da, şi mamă, şi bună, dar nu pentru tine imbecilule! Deci FUCK OFF!, da?! Şi-mi mai e dor de ceva. Să mă întind pe asfalt noaptea şi să nu treacă nici o maşină! Pentru că, nu e aşa?, toate daciile dorm noaptea!

dialog9

- De ce râzi? - Mi te imaginez! - Şi eu... - Nu, serios. - Serios, şi eu! Când sunt deprimată şi/sau obosită mă gândesc la tine. Data trecută mi te imaginam tăind lemne în curte şi salutând trecătorii. Şi azi... - Şi acum? - Acum te vad dansând pe piesa de la VH2, Atunci când ai plecat. Râd în hohote. - Eu nu semăn cu grasul ăla! - Ştiu! Tocmai de aceea mi se pare hilar! - Mie nu. - Acum mi se pare şi mai hilar! - Termină! - Nu vreau. Ce poţi să îmi faci? Cum să îmi opreşti imaginaţia? Hai, dansează, country man. Doamne ce mai râd! Scuze... - Nu te iert pentru asta. - Nici o grijă, nu mai iertat nici pentru altele, sunt învăţată. Acum, hai, dansează ca să râd! În mintea mea se petrece orice doresc eu, fiindcă e aia e a mea! http://www.youtube.com/watch?v=RHyDHsmnH7s&feature=youtube_gdata_player

joi, 6 septembrie 2012

Hugo

http://www.youtube.com/watch?v=hR-kP-olcpM&... Lumea este un obiect, un mecanism ce nu vine cu piese de schimb. Dacă nu există piesă de schimb pentru mine, înseamnă că folosesc şi eu la ceva.

dialog8

- Am sentimentul că niciodată nu mă voi mai întâlni cu asemenea fericire, că nu mai este pentru mine altul ca el... - Ştii bine că nu e aşa. - Nu. Nu ştiu. Dar sunt dispusă să cred, numai pentru că îmi spui tu!

dialog7

- Hei! Am o veste mare! Azi mi-am luat diploma în răutate. - Imposibil. Aşa ceva eliberez doar eu, fiindcă sunt singurul abilitat şi nu ţin minte să ţi-o fi înmânat. - O voi primi curând, cu flori şi busuioc. - Busuioc?.. - Am făcut o prostie mare, sigur o merit. - Mai mare decât cea cu uleiul de ricin, nu te cred în stare. - Am vorbit cu cine nu trebuia... Poate ieşi rău de tot. - Dar n-a ieşit încă! Neah, diplomă anulată!

miercuri, 5 septembrie 2012

nu e nevoie de titlu

Iar Dumnezeu a promis barbatilor ca vor gasi sotii bune si ascultatoare in toate colturile pamantului. Iar apoi a facut pamantul rotund si a ras, a ras, a ras...

Am uşa, da?!

Copil fiind, eram deseori întrebată unde locuiesc, iar răspunsul meu era întotdeauna urmat de exclamaţia: “tocmai la capătul lumii!!”. Ei bine, capătul lumii s-a mutat la serviciu de vreun an şi jumătate, nu pentru că mi-aş fi schimbat locuinţa mea de viaţă, ci fiindcă iaca, oraşul a evoluat şi capătul lumii s-a mutat mai departe, iar eu mi-am găsit serviciu la celălalt capăt de lume şi, nah, asta e. Apoi, când veneau în vizită la mine colegii, spuneau că blocul meu e ca din Caratatiţa şi se tem că îl vor întâlni pe Corrado Cattani. Acum, la serviciu ce pot spune?.. Un an de zile, eu personal nu am avut contact cu toaleta. Deşi pe vremea aia, aveam un coleg care cosea câmpul până la fabuloasa budă. După un an de zile de băut apă doar după ce ajungeam acasă şi nişte spitalizări, m-am decis să-mi iau inima în dinţi şi… se pare că m-am adaptat şi, asta este. Aşa am ajuns să am o relaţie de prietenie, aproape normală cu „oficiul”, cum este numit de sefu’. Şi cum relaţiile normale se dezvoltă pe fundal muzical, are şi muzică dedicată, Hotel Cismigiu de la Vama Veche. Îi cânt de fiecare dată când îmi trece prin cap să merg acolo. Vreau o budă normală, nici un duş cât de cât, moldovenii's de vină... Să ajungi până la el e o adevărată aventură acum, te simti ca în junglă, cu buruienile cât tine, şi şopârle mii şi mii. Ah! Şi mai nou, din nou, trăiască şoricimea Parcă se pot face droguri din rahat de şoarece, mai ales daca il confuzezi cu seminţele de mac. Iei un abur şi te apuci instant de cântat, eu sunt Aiurică şi cânt tra la la la la... Atenţie totuşi! A nu se confunda cu Abramburica, ea e la învăţământ, nu la agricultură!


Îi plus, nu înţeleg de ce lumea crede în general că glumesc. Eu de un an şi jumătate mă rog să schimbe măcar groapa aia nenorocită. Apoi ... zău că promisiuni aproape electorale tot am auzit: „Laura, biroul tău va avea baia lui proprie!" Şi când să văd şi eu biroul au vândut firma, evident cu tot cu wc, doar nu erau să-l dezlipească şi să-l intabuleze separat cu denumirea "wc Laura", deşi ar fi fost interesant, mai ales că e la vreo 5 km distanţă de biroul de acum şi eu aş fi avut des nevoie la baie. Totuşi, înainte de a preda firma, cu tot cu wc, desigur, s-a mai cerut un control amănunţit de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care am fost nevoită să redecorez bârnele de lemn cu hârtie colorată cu litere neorânduite după tiparul cerut de limba română, dar pe care totuşi se putea citi cu un minim efort: „aici sunt banii dumneavoastră”. Ei bine, se pare că organele de control nu au apreciat efortul meu de a-i face să se simtă cât mai confortabil, aşa că în loc să ne returneze banii au găsit o formă de a ne socoti datori. Ei, asta este, bine că o vindem oricum. Grav este că, zilele trecute, uşa noastră luxoasă a început să se clatine. Şi ce te faci măi vere fără uşă la locul de muncă? Azi aşa, mâine aşa, până ieri, când uşa a dispărut cu totul. Măcar când era acolo, fie şi lângă balamale, o mai trăgeai, te mai acopereai, dar aşa, ieri m-am trezit în bătaia vântului. Şi bafta mea că n-am avut timp nici să beau apă! Am urcat la volan distrusă, cu gândul că nu voi mai avea unde vărsa cei minim 2 litri de apă pe care ar trebui să-i beau în fiecare zi. Toată noaptea m-am frământat cu gândul că iaca, sunt din nou ca la început, nu tu apă, nu tu mâncare, nu tu wc! Azi dimineaţă însă, surpriză! Uşa apăru la loc! Am aşadar tot ce-mi trebuie, da? Să fie clar! Am uşă!






marți, 4 septembrie 2012

dialog6


- :)


- :)

- :P

- [puzzled]

- :D

- [lol]

- [x]

- [blush]

- :)

- [innocent]

- [crazylove]

- :)

- [flower]

- [girly]

- [hug]

- [hug]






luni, 3 septembrie 2012

dialog5

- Eu s-ar putea să dispar...


- Ei şi?

- ...

- Sunt obişnuită cu plecările oamenilor, nu îţi fă griji, voi rezista.

- Poate mă voi întoarce.

- Unii se întorc, mai au de luat ceva, apoi iar pleacă, apoi iar se întorc...

- Dar pot şi să nu mă mai întorc, e simplu, doar să îmi spui.

- Nu te voi aştepta, dacă te vei întoarce voi fi aici, trăind mai departe cum pot...

- Să ai mereu grijă de tine.

- Am. Dacă nu pentru mine, măcar pentru alţii.

- Pentru tine să ai!

- Pentru mine nu mai am nevoie.

- Întotdeauna ai nevoie de tine.

- Ba nu. De tine ai nevoie doar când eşti fericit. Şi eu am fost. De acum nu mai am ce trăi mai plenar şi frumos.

- Cine ştie?

- Eu ştiu. E suficient. Poţi trăi după orice, toate rănile se vindecă, toate amintirile se remodelează, fericirea însă... E imposibil de depăşit

dialog4

- Cred că sperii...


- De ce?

- Probabil că puţini oameni se dăruiesc fără pretenţii şi cu atâta încăpăţânare.

- Crezi?

- Precis.

- Mie nu îmi pari încăpăţânată, nu ştiu de ce spui asta.

- Pentru că nu renunţ. Mă ţin de om ca râia, mă lupt. Totul până la capăt. Şi capătul e capătul răbdării de a mă accepta şi toţi oamenii îl au.

- Hmm..

- Aşa e, îţi spun eu.

- Mai vedem.

dialog3


- De ce nu dormi?

- Mă joc de-a v-aţi-ascunselea cu întunericul. Joc de umbre în lumină şi lipsa luminii.

- Hmm...

- Mda...

- Altă ora n-ai găsit? Acum mă joc eu. Mă încurci.

- Ah. Păi nu-i nimic. E larg pământul, ba e lat! Pot dispărea fără urmă oricând, e loc destul şi în întuneric te pot găsi oricând şi evita.

- Te rog.

- Preabine.

- Lasă-mă.

dialog2

6 zile in urma la 08:28






- Da! Dar tu ai mai iubit!

- Ce prost poţi fi uneori. Şi tu ai mai iubit. Şi? Dacă nu te-aş fi ştiut capabil de iubire crezi că mi-aş fi putut dori asta de la tine?

- Au fost alţii Ioana...

- Şi încă mai sunt. Ştii cum sunt iubirile mele? Ca stelele. Au trăit acum milioane de ani, au explodat în mine şi încă mai strălucesc de departe. Am un cer al meu, plin de stele.

- Nu suntem tocmai Romeo şi Julieta.

- Asta e, nu ne-am întâlnit la vârsta potrivită, dar avem avantajul că încă trăim. Sentimentele nu sunt emoţii, emoţiile de multe ori pângăresc un sentiment, aşa cum buruiana cucereşte deseori castel după castel şi reuşeşte în timp să macine piatra tare sfârmându-o. În aparenţă sfârmând, pentru că sentimentele în sine nu dispar, doar strălucesc de departe ca stelele mele.

- Într-o zi voi fi şi eu o stea de asta a ta... Mă vei uita.

- Desigur.

- Atunci de ce te mai chinui cu mine? Mai bine lasă-mă în pace.

- Pentru că vreau, pentru că pot şi probabil mai ales, pentru că am nevoie. Nu la asta se reduce totul?

- De ce ai avea tu nevoie de mine? Sunt atâţia alţii!

- Da, dar uite, eu de tine am nevoie! De tine, nu de alţii!

- Aşteaptă...

dialog1

- Hei! Mi-ai lipsit!


- De ce? Doar am stabilit, fără ataşamente.

- Aşa va fi, fără ataşamente, doar logică crudă.

- Atunci nu ţi-am lipsit.

- Reformulez: am simţit lipsa conversaţiilor cu tine.

- Greşit! E tot ataşament.

- Voi supravieţui să ştii.

- Ştiu. Eşti puternică!

- Mă folosesc de tine.

- De fapt eu mă folosesc de tine.

- Ştii... uneori... parcă ai fi aparatul care mă ţine în viaţă.

- Asta până îţi vei aminti că de fapt respiri singură!

- Desigur.

- Şi vei reuşi foarte repede. Eu nu prea am timp, va trebui să scurtăm relaţia noastră.

- Fără sinucidere, bine? Muzica ta e prea deprimantă, ce naiba! O să îţi fac un album cu muzică veselă. M-am săturat de muzica asta tristă sau zbuciumată.

- Ţi-am spus că sunt un om rău.

- Mai vedem noi!

sâmbătă, 1 septembrie 2012

La revedere Iris sau adio tinereţe?

Un concert lipsit de energie. Tineri, mai puţin tineri, copii, nepoţi, toţi fără vlagă s-au adunat să îşi ia răman bun de la Cristi. Singurul în care viaţa mai pulsează se află pe scenă. Trupul acela scheletic, vocea puternică, vibrantă, ochii de jar frig. Singurul viu într-o mare de morţi ce se pretind interesaţi de el, viul de pe scenă. Îmi amintesc concertele de la Mall, scena mică, anemică, grupul nostru mare. Cârdul interminabil de nume care curgea ca un pomelnic la întrebarea mamei: cu cine te duci? Daniela, Cristina, Cristina, Cătălin, Ionuţ, Claudiu, Mihai, Vlad, Alin, Ovidiu, Cristina, Mădălina, Alina, Capra, frate'su, plus mulţi alţii pe care îi întâlneam de multe ori întâmplator acolo. Făceam un cerc mare şi dansam şi săream până eram fleaşcă. Urlam,ţipam, zbieram, ne rupeam bojocii, boceam şi iar urlam. Brichetele erau brichete. Lumea ştia versuri şi le cânta cum putea mai tare, nu neapărat mai bine.  Aşa era totul cândva, energic şi real, o descătuşare fantastică, o bârfă grozavă a doua zi: "l-am vâzut pe proful x, mamă ce rupea ringul!". Totul avea sens şi farmec. Azi toţi dormeau şi eu căutam cu privirea măcar o mică parte a vechiului grup. Nimic. Pe vremuri ne vedeam în marea de oameni în plină agitaţie şi azi nu vedeam un chip în oceanul de morţi. Singurul lucru ce a rămas a fost vocea lui Cristi. Poate şi bum acela simţit în coşul pieptului, ce îmi aminteşte de clipele în care inima mea se reporneşte după o binemeritată scurtă pauză. Atât a rămas. La revedere Iris, adio de mult apusă tinereţe.

A treia din sezon, a doua din lună

Numită blue moon. Ieri a fost completă. Alăltaieri părea la fel, pe bune! Eram în autobuz şi alerga după noi. Uite luna, nu e luna. Din loc în loc se ascundea pe după blocuri sau copaci foarte înalţi. "A luat şi cerul autobuzul", spune ma petite. Voila!, răspund. Asta e explicaţia! "Da!, aşa e! A luat autobuzul pentru cer", continuă în legea ei. Lumea zâmbeşte. Eu îi spun din nou să vorbească mai încet fiindcă suntem într-un spaţiu public, iar conversaţia noastră e privată şi e bine şi frumos să o ştim doar noi, se supune aşa că îmi repetă ţipându-mi într-o şoaptă împinsă drept în ureche, cu un aer cald ce simt că mă arde "luna are autobuz, de aceea poate să ne urmăreşte", "urmarească" o corectez. "De aceea poate să ne urmarească" se corectează singură. Mai bine, îmi zic, măcar vorbeşte despre lună şi nu în gura mare despre oamenii din autobuz. De data asta n-a fixat pe nimeni cu privirea ca să îmi spună că e bătrân, bolnav şi pe moarte. Când i-am citit Micul Prinţ prima dată, n-a băgat în seamă oaia, recitind ediţia în franceză imediat a sărit "în cutia asta e oaia!" şi se apleca pe toate părţile să o vadă, încercând să nimerească orificiile cu privirea. "Şi cum vrei tu să fie oaia puişor?, oaia ta!, cum să fie?". "E bătrână şi bolnavă!", "Hai mă' pui, cum să fie aşa? E cum vrei tu! Cum vrei să fie?", "Bătrână şi bolnavă vreau, să am eu grijă de ea", subiect închis. "Uite,omul cu pizza!", strigă în gura mare, din instinct i-o acopăr cu mâna şi îi împing un ssstt în ureche, urmat de"nu e frumos". Urmă un foarte natural, cu ochi mari privind fix în ai mei miraţi, cu mâinile în aer şi umerii ridicaţi a "nu înţeleg ce am greşit", "Dar e omul cu pizza!". "E un domn care şi-a cumpărat o cutie cu pizza", o corectez finuţ apropiindu-mă de urechea ei care îmi era la îndemână. Se uita la mine a "whatever!". Luna nu a interesat-o suficient, pizza părea mai plină şi mai blue. Şi cu siguranţă mergea cu autobuzul, acelaşi autobuz în care mergea şi ea.