sâmbătă, 1 septembrie 2012

A treia din sezon, a doua din lună

Numită blue moon. Ieri a fost completă. Alăltaieri părea la fel, pe bune! Eram în autobuz şi alerga după noi. Uite luna, nu e luna. Din loc în loc se ascundea pe după blocuri sau copaci foarte înalţi. "A luat şi cerul autobuzul", spune ma petite. Voila!, răspund. Asta e explicaţia! "Da!, aşa e! A luat autobuzul pentru cer", continuă în legea ei. Lumea zâmbeşte. Eu îi spun din nou să vorbească mai încet fiindcă suntem într-un spaţiu public, iar conversaţia noastră e privată şi e bine şi frumos să o ştim doar noi, se supune aşa că îmi repetă ţipându-mi într-o şoaptă împinsă drept în ureche, cu un aer cald ce simt că mă arde "luna are autobuz, de aceea poate să ne urmăreşte", "urmarească" o corectez. "De aceea poate să ne urmarească" se corectează singură. Mai bine, îmi zic, măcar vorbeşte despre lună şi nu în gura mare despre oamenii din autobuz. De data asta n-a fixat pe nimeni cu privirea ca să îmi spună că e bătrân, bolnav şi pe moarte. Când i-am citit Micul Prinţ prima dată, n-a băgat în seamă oaia, recitind ediţia în franceză imediat a sărit "în cutia asta e oaia!" şi se apleca pe toate părţile să o vadă, încercând să nimerească orificiile cu privirea. "Şi cum vrei tu să fie oaia puişor?, oaia ta!, cum să fie?". "E bătrână şi bolnavă!", "Hai mă' pui, cum să fie aşa? E cum vrei tu! Cum vrei să fie?", "Bătrână şi bolnavă vreau, să am eu grijă de ea", subiect închis. "Uite,omul cu pizza!", strigă în gura mare, din instinct i-o acopăr cu mâna şi îi împing un ssstt în ureche, urmat de"nu e frumos". Urmă un foarte natural, cu ochi mari privind fix în ai mei miraţi, cu mâinile în aer şi umerii ridicaţi a "nu înţeleg ce am greşit", "Dar e omul cu pizza!". "E un domn care şi-a cumpărat o cutie cu pizza", o corectez finuţ apropiindu-mă de urechea ei care îmi era la îndemână. Se uita la mine a "whatever!". Luna nu a interesat-o suficient, pizza părea mai plină şi mai blue. Şi cu siguranţă mergea cu autobuzul, acelaşi autobuz în care mergea şi ea.