miercuri, 5 septembrie 2012

Am uşa, da?!

Copil fiind, eram deseori întrebată unde locuiesc, iar răspunsul meu era întotdeauna urmat de exclamaţia: “tocmai la capătul lumii!!”. Ei bine, capătul lumii s-a mutat la serviciu de vreun an şi jumătate, nu pentru că mi-aş fi schimbat locuinţa mea de viaţă, ci fiindcă iaca, oraşul a evoluat şi capătul lumii s-a mutat mai departe, iar eu mi-am găsit serviciu la celălalt capăt de lume şi, nah, asta e. Apoi, când veneau în vizită la mine colegii, spuneau că blocul meu e ca din Caratatiţa şi se tem că îl vor întâlni pe Corrado Cattani. Acum, la serviciu ce pot spune?.. Un an de zile, eu personal nu am avut contact cu toaleta. Deşi pe vremea aia, aveam un coleg care cosea câmpul până la fabuloasa budă. După un an de zile de băut apă doar după ce ajungeam acasă şi nişte spitalizări, m-am decis să-mi iau inima în dinţi şi… se pare că m-am adaptat şi, asta este. Aşa am ajuns să am o relaţie de prietenie, aproape normală cu „oficiul”, cum este numit de sefu’. Şi cum relaţiile normale se dezvoltă pe fundal muzical, are şi muzică dedicată, Hotel Cismigiu de la Vama Veche. Îi cânt de fiecare dată când îmi trece prin cap să merg acolo. Vreau o budă normală, nici un duş cât de cât, moldovenii's de vină... Să ajungi până la el e o adevărată aventură acum, te simti ca în junglă, cu buruienile cât tine, şi şopârle mii şi mii. Ah! Şi mai nou, din nou, trăiască şoricimea Parcă se pot face droguri din rahat de şoarece, mai ales daca il confuzezi cu seminţele de mac. Iei un abur şi te apuci instant de cântat, eu sunt Aiurică şi cânt tra la la la la... Atenţie totuşi! A nu se confunda cu Abramburica, ea e la învăţământ, nu la agricultură!


Îi plus, nu înţeleg de ce lumea crede în general că glumesc. Eu de un an şi jumătate mă rog să schimbe măcar groapa aia nenorocită. Apoi ... zău că promisiuni aproape electorale tot am auzit: „Laura, biroul tău va avea baia lui proprie!" Şi când să văd şi eu biroul au vândut firma, evident cu tot cu wc, doar nu erau să-l dezlipească şi să-l intabuleze separat cu denumirea "wc Laura", deşi ar fi fost interesant, mai ales că e la vreo 5 km distanţă de biroul de acum şi eu aş fi avut des nevoie la baie. Totuşi, înainte de a preda firma, cu tot cu wc, desigur, s-a mai cerut un control amănunţit de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care am fost nevoită să redecorez bârnele de lemn cu hârtie colorată cu litere neorânduite după tiparul cerut de limba română, dar pe care totuşi se putea citi cu un minim efort: „aici sunt banii dumneavoastră”. Ei bine, se pare că organele de control nu au apreciat efortul meu de a-i face să se simtă cât mai confortabil, aşa că în loc să ne returneze banii au găsit o formă de a ne socoti datori. Ei, asta este, bine că o vindem oricum. Grav este că, zilele trecute, uşa noastră luxoasă a început să se clatine. Şi ce te faci măi vere fără uşă la locul de muncă? Azi aşa, mâine aşa, până ieri, când uşa a dispărut cu totul. Măcar când era acolo, fie şi lângă balamale, o mai trăgeai, te mai acopereai, dar aşa, ieri m-am trezit în bătaia vântului. Şi bafta mea că n-am avut timp nici să beau apă! Am urcat la volan distrusă, cu gândul că nu voi mai avea unde vărsa cei minim 2 litri de apă pe care ar trebui să-i beau în fiecare zi. Toată noaptea m-am frământat cu gândul că iaca, sunt din nou ca la început, nu tu apă, nu tu mâncare, nu tu wc! Azi dimineaţă însă, surpriză! Uşa apăru la loc! Am aşadar tot ce-mi trebuie, da? Să fie clar! Am uşă!