vineri, 28 septembrie 2012

dialog13

- Săracele de ele, cât suferă.


- Mmmm...

- Îţi dai seama?, mereu îmbrăcate aşa, acoperite, lipsite de drepturi.

- Nu ştiu...

- Vrei să spui că tu ai accepta?

- Să mă ştiu iubită, aş accepta orice. Nu cred că fericirea ţine de cutume, de religie, de un anumit stil de viaţă sau nivel de trai. Cred că e mai importantă acceptarea şi sentimentul că eşti preţuit...

- Nu cred că ai accepta aşa ceva!

- Ba da! Să ştiu că sunt iubită, să simt, să ştiu, să cred asta şi sunt gata să merg în umbra bărbatului legată la un picior, acoperită total şi ţinând capul plecat. Să ştiu că sunt iubită şi sunt mai supusă ca oricine. Când iubesc, tac, ştiai? Tac şi ascult. Când mi-e drag un om nu mă mai satur să îl ascult... Aşa că tac. Îi las loc să se desfăşoare, poate îl privesc pe furis, îi caut bătăile inimii de departe, îmi doresc să îl pot îmbrăţişa ca o stafie, fără să ştie, fără să las urme, fără să simtă. Ştii că mi-ai spus tu de planta aia... Că îţi ascute toate simturile? Că începi să auzi la zeci de km? Oare nu există una care să te ajute să auzi inima omului iubit, la mii de km? Să îi simţi respiraţia, să îi adulmeci parfumul, să-i cunoşti gândurile?

- Tu ai fost iubită.

- Aşa e. Cel puţin aşa m-am simţit, deşi e imposibil de explicat. Am fost.... Eu, în mine, am fost...