sâmbătă, 1 septembrie 2012

La revedere Iris sau adio tinereţe?

Un concert lipsit de energie. Tineri, mai puţin tineri, copii, nepoţi, toţi fără vlagă s-au adunat să îşi ia răman bun de la Cristi. Singurul în care viaţa mai pulsează se află pe scenă. Trupul acela scheletic, vocea puternică, vibrantă, ochii de jar frig. Singurul viu într-o mare de morţi ce se pretind interesaţi de el, viul de pe scenă. Îmi amintesc concertele de la Mall, scena mică, anemică, grupul nostru mare. Cârdul interminabil de nume care curgea ca un pomelnic la întrebarea mamei: cu cine te duci? Daniela, Cristina, Cristina, Cătălin, Ionuţ, Claudiu, Mihai, Vlad, Alin, Ovidiu, Cristina, Mădălina, Alina, Capra, frate'su, plus mulţi alţii pe care îi întâlneam de multe ori întâmplator acolo. Făceam un cerc mare şi dansam şi săream până eram fleaşcă. Urlam,ţipam, zbieram, ne rupeam bojocii, boceam şi iar urlam. Brichetele erau brichete. Lumea ştia versuri şi le cânta cum putea mai tare, nu neapărat mai bine.  Aşa era totul cândva, energic şi real, o descătuşare fantastică, o bârfă grozavă a doua zi: "l-am vâzut pe proful x, mamă ce rupea ringul!". Totul avea sens şi farmec. Azi toţi dormeau şi eu căutam cu privirea măcar o mică parte a vechiului grup. Nimic. Pe vremuri ne vedeam în marea de oameni în plină agitaţie şi azi nu vedeam un chip în oceanul de morţi. Singurul lucru ce a rămas a fost vocea lui Cristi. Poate şi bum acela simţit în coşul pieptului, ce îmi aminteşte de clipele în care inima mea se reporneşte după o binemeritată scurtă pauză. Atât a rămas. La revedere Iris, adio de mult apusă tinereţe.