duminică, 9 septembrie 2012

monolog

M-am gândit din nou la ea, să ştii. Mai rău de fapt. Am "văzut-o". Şi-am vrut să merg la ea, s-o strâng în braţe de dor, chiar dacă m-aş fi ales cu o palmă şi un strigăt ca de luptă: "bestie ce eşti!". Nu era ea... Şi fiorul acela de bucurie că o "văd", s-a stins progresiv în lacrimi de dor amestecat cu sclipiri de ciudă! Da!, ciudă! Încă mi-e ciudă că nu pot s-o sun, măcar s-o aud când mi-e greu... Sunt zece ani de acum, de fapt abia nouă, dar imediat de fac zece. Am să le propun să îi facem o coroană, nu cred că ar putea refuza. Mă gândeam... Cum să scriem pe ea "cu regrete"? Dacă vine înapoi şi ne bate pentru fiecare lacrimă? Mai bine i-am scrie "cu mulţumire, bestiile 2003". Off, mama bestiilor...