joi, 25 octombrie 2012

Despre LA MULŢI ANI!

Ziua mea de naştere este în fiecare an cea mai oribilă zi din an. Sigur că nici anul acesta n-a putut fi altfel, aşa că evit să se ştie când sunt născută, pentru că oricum nu-mi place să sărbătoresc, dar măcar ştiu sigur că nu aştept cadouri, cuvinte, atenţii, bla bla bla, ba mai mult, poate poate scap şi fără înjurături. Fireşte, n-am scăpat. Pot fi sadică acum, dar singurul an în care m-am simţit bine de ziua mea, a fost cel în care au căzut turnurile gemene. Zi în care casa mea era vraişte totală, când prietenii mei din copilăria mi-au făcut o farsă la radio contact şi toată echipa radioului mi-a spus că voi avea un mega show la mine acasă, că vin ei cu boxe şi toată aparatura necesară şi că deja au invitat pe toată lumea şi va fi super distracţie (ştiau şi adresa!), iar eu am îngheţat ştiind că la mine e şantier şi nici măcar un scaun nu am în casă... Ei bine, singura mea aniversare frumoasă, încheiată cu pizza şi plimbări nocturne prin oraşul scăldat în răcoare, cu zâmbete şi mici surprize cadou, fără telefoane mobile, fără reţele de socializare, fără aşteptări... Simpla plimbare nocturnă, obişnuită, dar de data aceea neobişnuit de veselă... Şi atât! Caput alte aniversări cu măcar o schiţă de zâmbet.


Acum doi ani am aflat că data botezului meu este pe 25 octombrie, aşa că m-am decis să-mi schimb aniversarea, mai ales că doream de mulţi ani să aflu, cam de când am citit o carte care se numeşte "M-am hotărât să devin sfânt.". Nu aveam în minte chiar acelaşi lucru cu autorul cărţii, dar mi-a plăcut viziunea lui şi asupra datei la care considera el de cuviinţă să-şi sărbătorească aniversarea. Am decis să fac la fel. Aşa că, zis şi făcut, am schimbat peste tot data naşterii, mai puţin în buletin şi curriculum vitae. Şi aşa a rămas. Primele mele două aniversări cu data nouă, au cam bulversat mulţimea care reţinuse data corectă. "Măi, da' tu nu eşti născută în septembrie?", până şi mama m-a întrebat: "De ce apari pe facebook cu altă dată de naştere?". Ei iaca, de ce tre' să ştie tot poporul când sunt eu născută? Inainte să aflu data asta, puneam la status pe messenger, într-o zi care-mi pica mie bine: "Astăzi este ziua mea, primesc urări!" şi lumea se îngrămădea, era chiar plăcut. Este în continuare. Dar nu de ziua mea de naştere! Aia e mereu oribilă, făcută exclusiv pentru plâns, pentru primit înjurături şi şuturi în fund, pentru nepăsare tocmai din partea celor la care mă aştept întotdeuna la cel mai mult (greşit! ştiu, ştiu!). Azi e ziua mea de primit urări! Bine? Şi nu putea să înceapă decât cu una care să mă ruşineze, evident. Ca toate care au urmat, desigur. Pentru că eu, cam trec cu vederea urările ce ar trebui să le fac şi când primesc îmi dau seama că... frate, a mai trecut un an în care n-am spus nimic la o grămadă de lume!! E groaznic, şi totodată foarte drăguţ, pentru că iată, până şi GOOGLE mă iubeşte!

Aşadar, luaţi vă rog o felie de tort virtualicesc şi suflaţi cu mine în lumânările voinţei, cu încrederea că toate visele bune vi se vor împlini! La mulţi ani, tuturor!



Stare de :)

https://www.youtube.com/watch?v=aT5qO-FkHO8&...-


Coboram impreuna... O fractiune de secunda doar si te-au prins. Coborarea s-a facut numai a mea, scarle rulau in jos doar pentru mine. Ramas sus te zbateai, dorind eliberarea din bratele ce te opreau sa vii dupa mine. Coboram si-ti zambeam.. Nu cred ca aveai cum sa intelegi zambetul meu. In ultima clipa, ti-am strigat: spune- lui Dumnezeu sa ma dea tie inapoi! Si-am disparut lasandu-te ingenunchiat in capatul scarilor. Poate m-ai ascultat, poate nu, cert e ca o mana calda m-a prins si o voce mi-a spus cu blandete: tu inca nu, intoarce-te pe aici. Scara rula in sens invers, in capatul ei erai tu, cu genunchii infranti, cu lacrimi fierbinti, singur, tacut. Si zambetul meu... Privirea mea cautand lumina din tine, zambind... Scara m-a oprit in fata ta, degetele mi-au alunecat in parul tau, ti-am apropiat chipul de pantecul meu, te-am lasat sa te adapi din bucuria mea, sprijinit de pantecul meu si ti-am soptit: aici sunt eu, cu tine. Noi.



Tu nu ştii!

Tu nu stii cum este... Cum este sa iti plimbi hoitul obosit ca o bantuire prin propria casa, cum e sa te impiedici in bantuirea ta de un lucru, un lucru cat de mic care te inghenunchiaza la loc. Abia atunci te miri ca te ridicasei si mergeai... Sau, ma rog, bantuiai propria casa... Tu nu stii cum e sa musti din coltul pernei fiecare urlet de fiara... Cum e sa sapi zilnic groapa acelor urlete, sperand ca sunt doar ale tale si ti le poti ascunde in strafundurile pamantului, in liniste. Nu stii cum e sa iti vina sa te musti pana da sangele, ca sa uiti din durere... Cum e sa vrei sa te sfasii singur si sa scuipi fiecare bucata din tine departe, sa nu mai fie... Nu stii cum e... Intreg universul a fost mereu bland cu tine...


Asa ca... Dispari, te rog! Dispari din calea mea, tu, cu ranile tale inchipuite, tu, cu ispita iubirii tale...tu, cu frumusetea ta, tu, cu daruirea ta, tu, cu povestile tale. Dispari! Uita ca am existat. Poate ca am existat... Poate... Sau poate am fost doar dorinta unei existente ascunse in tine, in nevoile tale. Nu mai exist! Intelege! Intelege si nu ma mai astepta! Nu mai vin... Pentru ca nu mai exist...

YES-IF ONLY YOU KNEW, I AM WAITING.



ciot

- Mirela!! Mirela!! Striga de pe coridor Sonia, cu un fel de disperare în glas, alergând. Un om înalt şi uscav se ţinea cu greu după ea, cărând cu sine un geamantat ce se vedea de departe că este destul de greu. Mirela ieşi voioasă din biroul său şi o văzu pe Sonia agitând un plic în mână în timp ce alerga spre ea.


- Ce e? De ce ţipi aşa, doar nu te-o fi muşcat un şarpe?! spuse Mirela însoţindu-şi întrebarea de un râs cristalin. Omul uscat şi înalt ridică din umeri şi rosti plin de mirare.

- Eu nu înţeleg nimic doamnă. Nu e vina noastră. Aşa a venit. Îşi lăsă apoi umerii în jos, aşeteptând cu mare interes urmarea.

- Plicul Mirela! E pentru tine! Adăugă lămuritor Sonia.

- Şi ce aşa mare agitaţie pentru un plic?

- Uităte la dată, îi întinse plicul împungând cu degetul locul în care o cerneală veche indica data expedierii, ca un ac care care punctează o pânză pentru a-i lămuri un desen ce va iesi cândva la iveală. Mirela luă plicul şi privi cu atenţie locul indicat. Începu să râdă zgomotos.

- Ce glumă mai e şi asta?

- Doamnă, eu nu înţeleg nimic! Se scuză poştaşul cel uscăţiv ridicând din nou din umeri. Noi aşa am primit-o, aşa v-am adus-o.

- Dar cum a ajuns la dumneavoastră? De unde aţi primit-o?

- Nu ştim doamnă, era amestecată între celelalte scrisori primite zilele astea. Dar ştampila e adevărată, am verificat. Mirarea poştaşului o convinse că spunea adevărul.

- Ei, cineva se ţine de glume. Ia să aflăm cine, rosti veselă Mirela în timp ce desfăcea plicul gros şi vechi.

- Mirela, tu vezi cât e de vechi plicul. De unde să fi făcut cineva rost de un astfel de plic? Are peste suta de ani! Sonia era încă într-o stare de şoc din care nu-şi putea reveni. Bunicul meu e colecţionar, cunosc filaterie, ăsta nu e un plic oarecare!

- Hai să vedem ce e înăuntru şi ne vom lămuri, spuse calmă Mirela şi scoase din plic o hârtie la fel de groasă şi de ponosită ca şi veşmântul ei datat acum peste o sută de ani. Descoperi un scris extrem de ordonat, cu un iz arhaic, extrem de îngrijit şi atent, ca de copil sau de scrib, un scris limpede, cu litere mari, frumos caligrafiate, de parcă ar fi fost desenate cu maximă atenţie. Se aşeză pe un scaun şi începu să citească atent.

„Micuţa mea,

Nu este cazul să te sperii, şi nici nu o vei face. Răspunsul meu te află într-o foarte bună dispoziţie. Eşti fericită astăzi. Ascultai „petit papa noel” şi-ţi imaginai cum ar suna cântat de un cor imens de copii, când colega ta a dat buzna peste tine, cu o figură aproape îngrozită, alergând cu plicul de parcă ar aduce un stindard de război. Puţin mai devreme ai primit un telefon, acela este responsabil de buna ta dispoziţie. Te sunase „ton petit papa noel”. Îl vedeai mergând pe o potecă, scârţâind paşii pe zăpada proaspătă, înconjurat de corul de copii pe care ţi-l imaginai când te-a sunat. Încă te amuză imaginea şi-ai vrea să-i spui dar nu îndrăzneşti.

(undeva in 2011)

marți, 2 octombrie 2012

dialog18

- Cum este steagul Turciei?


- Roşu, cu o lunş şi o stea.

- Dar al Romaniei?

- Uite, o biserică!!

- Cum se numesc bisericile din Turcia?

- Zi tu.

- Hai că ştii!

- Mda... Moschee... E aşa... Subţire şi lungă! Seamănă cu coada lui albină...

- Coada la albină!

- Seamănă cu coada la albină...

- Ai şi o cacofonie, nu e bine...

- Ce e aia?

- Oh damn...

- Ce e oh...?

- Of...

- Uite! Încă o moschee!!

- Slavă Domnului!



dialog17

- Ce faci tu când nu eşti bine, cu tine, în tine?


- Tac.

- Şi ce faci dacă taci?

- Scriu.

- Adică tot vorbeşti.

- Într-un fel, da. Îmi recunosc mie greşelile scriind. E prima etapă a vindecării.

- Care ar fi a doua?

- Recunoaşterea în faţa altuia.

- Altuia?

- Uneori rostind în faţa altuia înţelegi mai bine propriile acţiuni.

- Sper că nu te referi la spovedanie.

- Într-un fel şi la, da. În creştinismul primar spovedania era în grup, nu te spovedeai doar preotului, ci întregii comunităţi considerând că greşind unuia sau chiar ţie însuţi, ai greşit tuturor, ceea ce aşa şi e.

- Revenind. Taci, adică scrii, scrii adică te confesezi. Ajută?

- Nu cred că m-am făcut înţeleasă...


luni, 1 octombrie 2012

dialog16

- Darius, şi ce spuneai tu că vrei să îţi cumpere pentru la ţară?


- Un cal cu trăsură, desigur.

- Aaaa. Unul mic, de jucărie, nu?

- Nuuu!! Unul adevărat!

- Dar cum se conduce?

- Cu frâiele! Are hamuri!

- Ah, nu asta! Cine conduce? Cum se numeşte?

- Păi cum să se numească? Tata!