marți, 20 noiembrie 2012

Les Indes Galantes

La ce te gândeşti, gândirici?




Mi-e mintea la asta de ieri în continu: http://www.youtube.com/watch?v=0snbYKaBbMA

Nu-mi pot dezlipi gândul de Opera Naţională Română Iaşi şi de reprezentaţia de aseară a operei lui Rameau, de scenă, de muzică, de decoruri, de energie, mai ales de energie! Aştept cu nerăbdare să revăd totul din nou, astăzi, la cea de-a doua repetiţie cu public, în aşteptarea premierei. Cuvinte de mulţumire, sunt prea multe...



http://www.operaiasi.ro/



N-am fost la Operă din liceu... N-am fost pe scenă din liceu... N-am fost în spatele scenei, unde e forfota, viaţa, mirosul de lacrimi, de ceartă, emoţii, miros de dragoste împărtăşită sau nu, aroma şi savoare de vechi, de dulce, lumină pâlpâindă...



Spectacolul e grandios. E la fel de grandios ca şi cel din Paris, cu tot la fel de multe costume, decoruri, cu voci... Eh, nu intru pe tărâm necunoscut, vocile pentru mine sunt voci, unele mai clare altele mai puţin... Dar muzica lui Rameau, clavecinul... La fiecare bucată a clavecinului am închis ochii, n-am putut altfel... Maestrul Andrei Şerban, a atins frumos subiectul, muzica lui Rameau... E o muzică baroc, ce la noi în ţară nu a mai fost ascultată până acum, o muzică energică, veselă, caldă şi tandră în acelaşi timp şi!, aşa cum bine puncta maestrul, cu mult mai frumoasă decât muzica telefonului mobil... Motiv pentru care, aş ruga şi eu, ca aceia dintre spectatori care întâmpină dificultăţi tehnice în a-l închide să mă contacteze, le închid eu pe toate dacă e nevoie. Dau timpul meu, pentru a nu mai auzi nici un mobil vreodată în sala Teatrului cât sunt spectacole!



Şi azi! Azi din nou. Oh, ştii ce vreau? Să plece toată lumea, sala să rămână scăldată în lumina ei săracă (nu că nu şi-ar fi plătit datoriile la E-On Opera, să fie clar), să mă descalţ şi să gust cu talpile din nou lemnul scenei, să-l simt cum tremură sub picioare. Să-i simt esenţa tare, scârţăitul de bucurie, geamătul apăsării dorite... Doar câţiva paşi să fac... Acolo sus... Pe lemnul care pârăie sub greutatea trupurilor în mişcare. Să văd din nou o clipă, numai una, sala goală deschizându-se înaintea mea... De dor...

Ţiganco

Vii lângă mine, te las să te apropii şi te mângâi. Te simt ca pe o lupoaică bătrână, un spirit înţelept şi cald. Îţi ating fruntea cu grijă, cuprins de-o uşoară sfială. Ţi-aş cânta ţiganco. Ţi-aş cânta ca să te văd dansând, cu trupul dezgolit în ploaia măruntă, cu ochii lucind de tristeţi. Ah, şi ce ţi-aş mai cânta, şi cum te-aş mângâia, doar să te văd cum arzi de dorinţă, cum focul îl inspiri până în adâncul privirilor tale nebune. Dansează ţiganco! Dansează azi în ploaie pentru mine, nebuno... 

cafeaua

Mâinile ei. Mâinile ei căutând cafeaua, agitând aerul cu degetele mici răsfirate. În căutarea cafelei de dimineaţă, când ochii stau închişi şi numai mâinile ei văd, numai mâinile ei vorbesc bâjbâind după cutia roşie special cumpărată. Ibricul cu apa săltând în clocot de plăcere. Şi apa se bucură de întâlnirea cu mâinile ei şi zâmbeşte în fierbinţeala ei, aşteptând nerăbdătoare să fie agitată de linguriţa cu praful pământiu, spre a-i elibera aroma. Şi brusc mirosul dă libertate privirii. Ea se deschide, ochiul cuprinde zările până tot mai departe.  Vârful de praf aruncat în bulbuci deschide parfumul spre calea firească a nărilor sale avântate. Aerul se umple de dulcele-amar... Şi mâinile ei. Ah, mâinile ei, toarnă în cană savoarea. Cuprind apoi ceaşca verde smarald şi o poartă la buzele sale preţioase... Soarbe. Cu mâinile ei ţinând strânsă căldura, o soarbe...

Pornind de la firmitura de atenţie...

....de aici: http://ro.netlog.com/acelasiom/blog/blogid=1534698




Într-o seară, pisica a rămas fără mâncare. Se întâmplă şi asta uneori, ce să-i faci. Mi-am luat haina din cuier, ghetele în picioare şi-am purces la magazinul care nu e neapărat în colţ, dar e prezent în diferse forme şi variante, în cartierul în care am trăit aproape toată viaţa. Mi-am tras bine haina groasă pe mine zicându-mi cu străşnicie "brrr..." şi-am pornit pe aleea întunecată, printre blocuri, apoi pe câmp până la magazin. În faţa lui, lumină de stradă şi forfotă, unii intrau, alţii ieşeau. Doar un copil stătea în faţă şi alerga de colo colo spunând ceva celor care intrau. Mi-a spus şi mie.



- Doamna, îmi daţi şi mie nişte bani să-mi cumpăr o sticlă de ulei?



N-am înţeles clar ce mi-a spus, am crezut că nu aud bine şi-am trecut val vârtej pe lângă el. În magazin m-am uitat să văd de care ulei au şi cât costă acolo litrul... Dar continuam să-mi spun că sigur n-am auzit bine. M-am uitat la banii pe care îi aveam, nu ajungeau de o sticlă de ulei... Mi-am achitat la casă punga de mâncare pentru bestii şi-am ieşit. În prima clipă am crezut că a plecat, dar era acolo. M-am dus ţintă la el.



- Am înţeles eu bine, o sticlă de ulei vrei să-ţi cumperi?

- Da, doamna! spus cu bucurie, cu zâmbet, cu o lumină fantastică.

- N-am eu tocmai de-o sticlă de ulei, dar... I-ai pe ăştia...

- Vai doamna, încă n-am destui, dar sigur o să fac în curând. Mulţumesc!



Nu ştiu dacă am văzut vreodată asemenea bucurie pe chipul cuiva. Şi-am plecat zâmbind... Oarecum invidioasă pe el, pe lupta lui, pe curajul lui... Ban cu ban, adunat, cerut, cerşit, şi-a cumpărat sticla de ulei. Oare la ce i-o fi trebuit?





Şi... ca să nu obosesc cu răspunsuri prea lungi, după modelul meu clasic:



[i]-gandirici:

Copil va întâlni mereu, oameni şi oameni, ca noi toţi de fapt... În el, în noi e tăria de a lua de la fiecare ce e mai bun şi de a rămâne demni, trecând peste fiecare moment de "furt" al încrederii în sine şi în tot ce e bun şi frumos.

-padre:

Poate că el, copilul, s-a lovit des de această stare şi şi-a închis rana într-un chist ce va exploda mult mai târziu. Ştiu că putem face dovada că suntem oameni, e necesar să demonstrăm asta deseori. Dar noi, cei mari, cei ce avem, devenim imuni prin însăşi dragostea prea mare ce o avem de propriile persoane.[/i]



Fetiţa mea are un nou coleg la grădiniţă. De la el a învăţat nenumărate înjurături, cuvinte urâte şi multe altele pe care încerc să le corectez, cam fără răbdare din păcate. Luni dimineaţă, ieri adică, mă ia de mână şi mă trage în clasă. Nu înţelegeam ce vrea, în grădiniţă era harababura de pe lume.

- Uite! îmi spune şi-mi indică băieţelul, care de data asta stătea cuminte la o măsuţă. El este rău şi obraznic!

- Mama, nu e frumos. Dacă el este aşa e din cauză ca voi îi spuneţi mereu că e rău şi obraznic, e din cauză ca voi nu-l iubiţi şi nu-i spuneţi că-l iubiţi.

- Da?

- Da! Ia, uite, încearcă azi, poartă-te frumos cu el, arată-i că ţi-e drag şi-ai să vezi că va fi mai bun şi mai cuminte.

- Bine.



Şi-am urmărit scena.

- Vali, eu vreau să te pup!

- [blush] de ce?

- Pentru că de azi îţi ofer prietenia mea! Vreau să fim prieteni.



Am zâmbit şi am plecat...



Putem fi în multe feluri...

Armies of your heart

http://www.youtube.com/watch?v=blWODqw_EP8&feature=related

vineri, 16 noiembrie 2012

Te iubesc, Dragoş!

[i]Motto: "Ţară, ţară, vrem ostaşi!! Pe cine?! Pe Dragoş!"[/i]




Dar el nu răspunde chemărilor disperate ale lumii, ale realelor celor ce îl înconjoară. El este fericit acolo unde se află, de ce să răspundă la cererea celor din lumile astea crude ale realităţilor noastre? Ar fi fost inutil să îl strig, aşa că l-am fixat cu privirea zâmbind. Şi el se uită la mine de departe, ştrengăreşte, cu ochii căprui de gazelă tânără, cu părul său în bucle revărsate, de culoarea alunei sălbatece şi zâmbetul năucitor. Este incredibil de frumos. Aproape că ar trebui interzisă o asemenea frumuseţe... Ne privim intens, dar nu mult timp... Durează doar o clipă şi se lipeşte de mine. Îşi aşează buclele la mine în braţe şi îl alint ca pe o pisică mică aflată în căutarea răsfăţului. Părul e moale şi dur totodată, fiecare onduleu pare să-şi spună povestea în lumina soarelui. Şi Dragoş zâmbeşte, la mine în braţe. Restul privesc sideraţi scena. Dragoş este cuminte şi bun, se alintă de mine. Se ridică la mine în braţe, mă priveşte adânc şi duios, îmi zburleşte părul, eu pe al lui, apoi îşi lipeşte nasul de al meu şi mă sărută ca eschimoşii ţinându-mi capul cu mâinile calde, nu cumva să fug de dragostea lui. Nimeni nu înţelege de ce se poartă aşa cu mine, doar pe mama lui o alintă, doar cu ea... comunică, în felul său. Ce ar fi de înţeles? Lumile noastre s-au întâlnit. Pentru o scurtă clipă...



Puiule cu părul de alună, mi-e dor de lumea noastră...



(blog scris în 2007, rescris astăzi 16.11.2012)