vineri, 16 noiembrie 2012

Te iubesc, Dragoş!

[i]Motto: "Ţară, ţară, vrem ostaşi!! Pe cine?! Pe Dragoş!"[/i]




Dar el nu răspunde chemărilor disperate ale lumii, ale realelor celor ce îl înconjoară. El este fericit acolo unde se află, de ce să răspundă la cererea celor din lumile astea crude ale realităţilor noastre? Ar fi fost inutil să îl strig, aşa că l-am fixat cu privirea zâmbind. Şi el se uită la mine de departe, ştrengăreşte, cu ochii căprui de gazelă tânără, cu părul său în bucle revărsate, de culoarea alunei sălbatece şi zâmbetul năucitor. Este incredibil de frumos. Aproape că ar trebui interzisă o asemenea frumuseţe... Ne privim intens, dar nu mult timp... Durează doar o clipă şi se lipeşte de mine. Îşi aşează buclele la mine în braţe şi îl alint ca pe o pisică mică aflată în căutarea răsfăţului. Părul e moale şi dur totodată, fiecare onduleu pare să-şi spună povestea în lumina soarelui. Şi Dragoş zâmbeşte, la mine în braţe. Restul privesc sideraţi scena. Dragoş este cuminte şi bun, se alintă de mine. Se ridică la mine în braţe, mă priveşte adânc şi duios, îmi zburleşte părul, eu pe al lui, apoi îşi lipeşte nasul de al meu şi mă sărută ca eschimoşii ţinându-mi capul cu mâinile calde, nu cumva să fug de dragostea lui. Nimeni nu înţelege de ce se poartă aşa cu mine, doar pe mama lui o alintă, doar cu ea... comunică, în felul său. Ce ar fi de înţeles? Lumile noastre s-au întâlnit. Pentru o scurtă clipă...



Puiule cu părul de alună, mi-e dor de lumea noastră...



(blog scris în 2007, rescris astăzi 16.11.2012)