joi, 13 decembrie 2012

dorm.

Aş vrea să pot să vorbesc. Îmi dau seama că uneori e vital să vorbeşti. Dacă poţi să faci asta ieşi din multe belele, fiindcă eliberezi treptat o presiune ce se acumulează altfel şi eviti să sari în aer. Uite că eu nu pot, aia e, vorba lui Oachi... Eu nu pot. Şi de aceea în multe nopţi îmi vine să ies tiptil din casă şi să fug. Să alerg fără noimă, orânduind haosul care mă sfârşeşte... Să n-am habar când şi cum, să ajung la pădurea mea, să  înjur luna plină şi să cad strângând un copac în braţe înainte de a-l lua la pumni. Altfel nu se poate, dragă copacule. Tu nu ai nici o vină, dar... Ce să îi facem?, aşa e în visul meu nevisat din fiecare noapte. Dar nu, nuuuuu, spus ca domnul Timp, tremurat şi bass, nu-uu-uu, lucrurile nu stau aşa, nu pot sta aşa. Ele stau doar în capul meu aşezat pe două perne suprapuse, printre tonele de gânduri care nu mă lasă să dorm. Ce o fi făcând şoarecii din biroul meu? Oare am încuiat uşa? Ce vom face mai departe cu antrepozitul? Bieţii şoferi, o fi ajuns pe la casele lor?


Ce tot atâtea gânduri? Ce tot atâtea aşteptări? Şi mai ales, ce tot atâtea dorinţe? "Ce-o fi în căpuşorul ăla al tău?", aud tot mai des... Hmm... Eşti sigur că vrei să afli? Sunt monştri pe care e bine ca tu să îi înfrunţi, dar eşti sigur că vrei să ştii de ei? Mai bine să tac. Să explodez şi să stric totul. Şi aşa nu mai e mare lucru de mine, abia o biată umbră... Una care visează să fugă.