vineri, 4 ianuarie 2013

peronul acasă

Poate că vreodată ai văzut cum e peronul gării după ce lumea din vagoane deja s-a revărsat şi ai rămas doar tu. Îmi place mult când ajung la capătul de linie. Mă aşez liniştită pe banchetă şi las lumea să coboare, să se îndepărteze. Nu mă aşteaptă nimeni, am tot timpul din lume. Oamenii pleacă rând pe rând, coboară şi se duc, care spre alt tren şi altă localitate, care pe la casele lor, care spre cei dragi care îi aşteaptă. Eu stau... Aştept plecarea lor, golirea de emoţii a gării, peronul liniştit şi umed, aerul nopţii eliberat de mirosurile celor care au sosit, celor care au aşteptat, celor care au plecat mai departe... Uneori un om mă trezeşte din aşteptare... "Domnişoară, trebuie să coborâţi, aici e capătul." Îi zâmbesc, ce altceva pot face? Îi mulţumesc pentru deşteptarea invazivă şi cobor. Îmi place să ajung în amurg, când chipurile oamenilor devin parcă şi mai şterse şi necunoscute, când pot să gust liniştea. Amurgul şi zorile îmi plac cel mai tare. Liniştea şi graba fiecăruia de a ajunge acolo unde trebuie. Îmi permit mie să mă înfrupt din aerul tare, răcoros, să strâng fularul la gât, să îmi afund nasul în el căutând cu avânt o aromă pierdută, să ridic umerii, să mă scutur de lehamite şi să pornesc şi eu grăbită prin mine împreună cu oraşul. M-a întrebat: "De ce există mai multe gări? Nu ajunge doar una? Destinaţia..." I-am răspuns: "Destinaţie nu există, ai să înţelegi tu, cândva..." A tăcut. Mintea măcina răspunsul, i-a plăcut. Tace dacă e mulţumită, toacă în ea cuvintele. Nici un loc nu e destinaţie, pentru că nici unul nu e final, toate sunt trecere... Inclusiv în Rai, poţi să treci... Mă întreba în râs părintele:
- Dacă sfântul x cu sfântul y, se întâlnesc în Rai, ce crezi că o să îşi spună unul altuia?
- Nimic, am răspuns. Nu se vor întâlni niciodată, locuiesc la etaje diferite. A râs şi mai tare:
- Etaje zici?
- Da, etaje!
Vasi a completat:
- Dacă nici măcar cetele îngereşti nu îşi vorbesc direct între ele, ci au intermediari, bine spui tu, că şi Raiul s-ar putea să fie structurat pe nivele şi nu se vor întâlni.
- De fapt... Sfinţii se înhoresc în rugăciune, nu au nevoie să îşi mai spună nimic, ei sunt doar comunicanţi ai dragostei, indiferent de nivel. I-am putea numi tranzistori, pentru că prin deplinătatea conştiinţei şi a conştienţei lor, ei ŞTIU, SIMT şi CRED. Şi asta e de ajuns, ca restul să decurgă după singura normă necesară pentru a da măsura în toate.
Aşa eu, pe peron. Am ŞTIUT, am SIMŢIT şi am CREZUT.
- Cred că o supă de roşii cu orez.
- O nu!, asta chiar nu cred! Am spus, dar nu s-a înţeles, nu s-a văzut zâmbetul.
- Aia îmi place mie.
- Deci, eu chiar nu cred! Aproape râd, iar dincolo e nedumerire. Nu cred, fiindcă aia îmi place mie! Asta nu s-a mai auzit deloc. Valul de cuvinte a dat năvală, şi asta mi-a placut. Turuitul trenului ţinea isonul.
- Nu văd nimic din cauza soarelui...
- Nu-i nimic, facem aşa...
- Acum nu mai vezi tu...
Linişte. Ochii înroşiţi, paltonul lung, mâinile măcinând părul, căutând ca Iona, să păstreze amintirea simţurilor, consistenţa materiei. Aplecarea şi prima atingere, moale. Gustul, mireasma, aroma. Aroma fructată, gust de ţigară şi miros de cafea. Scrumul părea să cadă deşi ţigara lipsea. Căderea mâinilor pe lângă trup, dădea senzaţia că scapă scrumul din palme, clipă de clipă.
Cândva am trăit o poveste, un basm. Era necesar, fiecare fată vrea să trăiască basmul, aşteaptă prinţul. Abia apoi poate dori realitatea şi o poate iubi. Basmul, de obicei un fals, rupe barierele imaginaţiei, mută dorinţa în planul realităţii, al adevărului personal. Şi fiecare clipă de după basm devine trăire. Basmul meu nu a avut prinţ, doar un magician, aşa că prinţul a fost nevoit să vină apoi, în căutarea realităţii. Sburătorul înţelege. Ne aşezăm faţă în faţă, un altfel de androgin, mâinile mele în mângâierea tâmplelor, ale lui ocrotind cuibul din mine în care creştem, lipiţi în privire şi zâmbet. Acasă.