marți, 15 ianuarie 2013

ploaie de iarnă

Aici e furtună şi eu am chef să deschid geamul şi să stau pe pervaz... E furtună de praf de stele. Şi noaptea e lumină. Fireşte, ce poate fi mai luminos decât  întunericul brăzdat de praf de stele? Pinul din faţa ferestrei se leagănă şi mângâie cerul...Iar zarzărul promite primavara cu florile de gheaţă mărturie, şi pavăză pentru promisiunile sale. Câteodată minte, dar întotdeauna frumos. Spun că minte, pentru că în dimineţile de primăvară târzie, acelea care îmi plac mie cel mai mult, zarzărul ăsta cu lemn pentru poveştile lui Carlo Collodi, îmi arată cireşele date  în pârg din crengile grele ce vor să măture pământul. Grădina mea arată întotdeauna frumos, dar vara, devine singurul prieten, care ascultă, şi tace, şi mângâie. Vara are greierii care acum caută casa furnicii, vara are licurici şi neaparat, dar neaparat!, are concert de broaşte râioase. Desigur că râioase, doar se ştie că ţestoasele sunt mute, nu le ajung sutele de ani de viaţă, pentru a învăţa să vorbească. Mi-e dor să stau în ninsoarea de flori de cais... şi să mă îmbăiez în razele soarelui... mi-e dor să zâmbesc poznaş vântului mai mult decât obraznicŞi întotdeauna mi-e dor, de verile extrem de ploioase şi de dansatul în bălţi cu picioarele goale, râzând nepăsătoare în privirile uneori înciudate ale trecatorilor uzi şi grăbiţiFiindcă urăsc umbrelele şi iubesc ploile. Iubesc cu patimă ploile calde de vară. Iubesc ploile dezmăţate cu plete de lumină ce biciuie cerul şi urlete îngrozitoare ale cerului ce obligă lumea să fugă şi să se ascundă. Iubesc ploile tandre, singurele care mă privesc în ochi şi îmi mângâie chipul şiroind molcom de la tâmple spre bărbie şi prin firele de păr. Iubesc florile ceai, acele ploi parfumate care picură pe buzele întredeschise şi se lasă adunate de limba flămândă ca să alunece pe gâtul însetat. Iubesc! Iubesc cu patimă ploile toate! Iubesc ploile oricărui anotimp. Iubesc ploile care lasă dâre de lumină blândă pe cer, un zâmbet întors, rogvaiv. Dar şi mai mult iubesc ploile fără curcubeu, pentru că ştiu deja, că la capătul lui nu se afla decât un altul, apoi altul şi altul. Iubesc ploile negre şi grele ca plumbul. Iubesc ploaia din mine, furtuna şi liniştea de după. Până dimineaţă poate o să mă iubesc şi pe mine, puţin... măcar puţin... Îmi place urletul ăsta macabru. Vine! Se aude din nou! E moartea! E moartea din noi care urlă! Nu e nevoie de bombe şi lupte, când oricum e atâta moarte în noiNici de zbor nu-i nevoie când gustul înfrângerii e tot ceea ce de fapt căutam... Nu mai conteaza că nu pot să dorm, important e că nu vreau şi am urletul ăsta de moarte care nu încetează să bată la mine la geam.De n-ar fi fost copila, i-aş fi deschis.. m-aş fi aruncat spunându-i: poftim, prind- mă dacă poţi! Ştiu că îmi va plăcea să îl simt trecând neputincios pe sub braţele mele, apoi încercând să mă desprindă şi să mă ridice de jos. Ştiu că gheaţa m-ar primi generoasă în duritatea ei şi s-ar bucura să se înroşească sub mine. Nu am crezut niciodată că ştiu să zbor, am căutat mereu prăbuşirea din care să mă ridic. Singură.