joi, 28 februarie 2013

Luna de martie

Zeul răzoiului, îndrăgostit? 


Prima zi din luna soarelui. Clocot. Durere în vene. Suferinţă în sânge. 

Dilată, contractă... pulsează... zvâcneşte... trăieşte? 

Ştii ce aş vrea azi? Un pat imens, alb, aşternut de satin, platinat... Perne mari, moi şi pufoase, o plapumă subţire, dar călduroasă, din puf... Aşezat în mijlocul unei grădini cu flori, într-o poiană cu multă lumină... Poate să fie rece, eu o să fiu sub plapumă oricum, iar tu lângă mine, mângâindu-mi tâmplele, uşor... ca o adiere albastră....


Să fie alb! Alb! Tot mai alb!! 


Să fii...

miercuri, 27 februarie 2013

Moon light

Luna. Azi. O zgripturoaica batrana, ce se hraneste de veacuri din lumina soarelui, furandu-i stralucirea. Isi acopera chipul, plin, armonios, hot de priviri pline de bucurie, intre degetele groase si strambe ale batranelor crengi... Oare?, sa fie lacrimi? Asta ascunde dupa noduroasele degete? Sau poate doar le duce la gura si spune: şşt... lasa-te sedus de vraja mea... lasa-ma sa ma hranesc cu tineretea ta... privirea ta imi apartine... esti sub puterea mea!

https://www.youtube.com/watch?v=nT7_IZPHHb0&feature=youtube_gdata_player

white nights

http://www.youtube.com/watch?v=--LbFRO8SQQ

Maurices, Ravel et Bejart!

http://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&NR=1&v=AURs7nWp3Ik


joi, 14 februarie 2013

marți, 12 februarie 2013

Fluturi

E ca şi cum, într-un târziu, reuşind să las inima întreagă să zboare, odată ajunsă la tine, e lovită şi se risipeşte în mii şi mii de fluturi albaştri...

duminică, 10 februarie 2013

Supercalifragilisticexpialidocious

Vizionaţi „Mary Poppins - Supercalifragilisticexpialidocious The English Way” pe YouTube

https://www.youtube.com/watch?v=pOMqqI-kzHY&feature=youtube_gdata_player

Ciufuta de duminică

Uneori mă trezesc, şi da, asta înseamnă că uneori şi eu dorm. Cum spuneam, uneori mă trezesc şi vreau să rămân la marginea patului, cu picioarele înfipte în vârfuri pe podeaua rece, aşa, în negândire. Singurul meu moment de mine, semănând straşnic de bine cu lumea din dulapul din copilărie. Şi stau aşa, cu picioarele pe vârfuri şi palmele susţinând bărbia şi trecând prin păr. Doar stau. Fără gânduri. Fără întrebări. Fără zgomote. Fără nimeni. Doar eu cu mine. Şi duminica, fiind o zi mai specială, vreau momentul meu de linişte, îmbrăcatul fără gânduri şi dispariţia pe uşă... Dar nu-u-u-uuu, nu se poate asa usor. Momentul meu trebuie sa fie ascuns cu migala in fiecare dimineata. Trebuie sa merg la baie pe intuneric si eventual sa uit sa trag apa, sa ma imbrac in liniste, tot pe intuneric, ceea ce nu ma deranjeaza. Dar!, mai trebuie sa fug sub patura si sa pretind ca dorm, de fiecare data cand, simtind ca m-am trezit in cap se iteste pe geamul care lipseste usii de la camera. Nu! Nu m-am trezit!, tip in mine. Dispari! De ce nu dormiti? De ce nu ma lasati in pace, sa ma prefac ca dorm in liniste? De ce nu am momentul meu de mine? De ce eu nu am voie? Ce? Eu vin la voi sa va cer ceva imediat ce va stiu treji? Si de ce ma rog sa imi cereti? Ce de macar duminica sa nu fie duminica? Ce nu e clar? Duminica nu vreau sa fac clatite! Duminica nu vreau sa tai ceapa pentru mancare! Duminica nu vreau sa spal aragazul, frigiderul si/sau podelele! Duminica nu vreau sa introduc facturi! Duminica vreau sa tac, sa merg la biserica si sa tac, sa ma intorc de la biserica si sa tac! Sa mananc si sa tac... Sa dorm... Nu vreau nici macar sa imi vad prietenii. Ce sa le spun? Viata mea e tot asa. Nu s-a schimbat nimic. Ce sa imi spuna? Ca la fel o sa ajung si eu? Mersi, stiam ca era un motiv pentru care voiam sa mor devreme, poate in dimineata vietii. Motivul era sa nu ajung si eu asa! Dar daca tot traiesc si acum, pot sa visez un pic? Pot sa doresc sa fiu bunica tanara? Sa imi duc nepotii pe munte... Sa ii tin la mine, sa ii cresc, sa ma joc cu ei... Sa ii hranesc, sa ies cu ei in oras si sa ma intrebe lumea daca sunt copiii mei... Pot sa am macar nepoti devreme? Pot?.. Dar bine. Pot sa trec si de duminica asta in tacere?
Si, se poate sa aiba si colona sonora blogul asta? Ha?
Ca deh, mi se facu dor de Ada... Milea...
https://www.youtube.com/watch?v=N5jgPtl2mZI&feature=youtube_gdata_player
Si mai era ceva.
- asa e ea, asa va fi cand va fi ea. asa va fi viata ta.
- mda, de aceea, poate e mai bine sa nu mai fie. viata mea, zic. vezi, e si asta o solutie.

marți, 5 februarie 2013

Just dance!

https://www.youtube.com/watch?v=9UMU30wHuTE&feature=youtube_gdata_player

Floarea

Nu foarte des, totuşi, uneori, mă trezesc de dimineaţă cu un chef enorm de a primi o floare. Recunosc, primesc des flori. Vecinul si prietenul meu îmi oferea uneori în fiecare săptămână, mai ales primăvara şi mai ales narcise. Apoi am primit întotdeauna de la şefi, prieteni, cunoştinţe şi de la Cântecel. Când aveam chef să primim flori ne cumpăram una alteia, fie şi un fir de ghiocel sau toporaş. Deseori mi am cumpărat singură, mai ales de la băieţelul care alerga după studente ca să le vândă bucheţelele de flori culese de pe câmpuri sau de prin păduri, alteori de la bătrânul cu buchet, care exact aşa apare dacă dăm google pe net "bătrânul cu flori ", ca într un tablou celebru... alteori îmi iau din piaţă, alteori din magazine sau florării... Foarte des am primit pe stradă, de la ţigani, dar mai ales de la ţigănci, care de multe ori nu au mai acceptat banii pentru ele. Cred că numai ţigăncile mi au spus cu sinceritate că sunt frumoasă, aşa mă vedeau ele cu adevărat.
Să revin, totuşi. M am trezit cu dorinţa de a primi un buchet de flori de câmp. Cam greu la vremea asta, dar nu imposibil! Un pic de imaginaţie şi se poate. Aşa că, nu mă interesează, mai ales că ţi am spus şi neconform cu felul meu de a mă purta pur femeiesc, adică, în loc să aştept fără să spun, fără să ştii, nebănuind măcar ce vreau şi ce am de mă comport aiurea, fiindcă nu se ştie de unde, dar ar fi trebuit să ghiceşti... eu ţi am spus azi de a dreptul. Vreau floarea mea, de la tine, clar?! Aştept şi mă supăr dacă nu primesc, să ştii...

luni, 4 februarie 2013

moonkey

Vizionaţi „"Moonkey" by Gene Xu (Disney Favorite)” pe YouTube

Lumea din dulap, cele trei iluzii et j'ai mal au coeur



Motto: Trebuia să scriu
           ca să fiu
           și n-am scris
           și am fost...
          dar de ce?
          până unde? (Emanuel Hristov)

Nu ştiu dacă am petrecut cea mai mare parte a vieţii cu pătura în cap şi căştile în urechi, dar cea mai mare parte a ultimei părţi a vieţii, aşa am petrecut-o, cu o dragoste infinită de moarte şi aşteptarea ei simţită până în ultima fibră şi zâmbet luminos pe faţă. Cred că niciodată în viaţă nu am părut lumii mai bine, nu m-am simţit eu însămi mai bine, mai luminoasă, mai frumoasă, mai vie, mai fericită ca în perioada morţii aşteptate cu drag. Se construise în mine nu doar o iluzie, ci şi o lume în care să încapă iluzia, ultimă, povestea cu dulce iz de moarte. Pe scurt, eram bine murind. Asta-mi doream şi asta aveam. Pregătisem ziua morţii mele cu meticulozitate, urma să aibă loc într-o noapte de vară, într-un tren, musai albastru, cu mireasmă ucigătoare de crin. Ar fi putut apoi să arunce vagonul în mare, ştiu că şi mie mi-ar fi plăcut să dispară orice urmă a existenţei mele. Când eram copil mă ascundeam în întunericul din dulap, ori sub masa de lângă bradul de Crăciun şi eram în stare să petrec ore în şir în tăcerea ce nu mi se părea niciodată absurdă. Ciudat, atunci nu aveam nevoie de căşti în urechi ca să fie linişte şi să pot petrece timpul cu mine, cred că atunci întunericul avea cea mai mare tăcere din lume, nu căutam să-mi aud inima sau respiraţia, nu căutam să-mi aflu nici măcar gândurile, pur şi simplu mă bucuram de absenţă în prezenţă. Poţi înţelege asta? Lumea din dulap nu am mai regăsit-o niciodată, nicicând, nici în biserică, nici sub pătură, nici în cada cu apă fierbinte în care îmi scufund capul, nici în căştile cu rock... A dispărut.  N-am înţeles niciodată unde şi când, ea pur şi simplu a dispărut. Am cunoscut apoi coborârea în mine, dar exersată, cu urmărirea atentă a respiraţiei, cu gândul orientat spre ceva anume, aşa am regăsit coborârea în mine, întotdeauna pe nişte scări mari de piatră, în întuneric, spre rece. Acum să mai vreau dulapul, ştiu că acolo m-ar urmări monştrii şi, acum, mi-ar fi frică de ei... Acum i-aş lăsa nu doar să fie prezenţi ca în copilărie, dar m-aş chinui încercând să înţeleg ce nu e de înţeles, să accept ce e de acceptat, să mă educ, să mă formez, să mă modelez, să devin. Atunci deveneam fără să ştiu, acum de ce trebuie să ştiu, să înţeleg şi să accept ca să devin? 

Toate iluziile mele s-au numit Doru, generic.
Doru1 avea 7 ani, a conturat pe mai departe pasiunea mea pentru informatică şi  ştiinţele exacte. Eram pasionată de programare şi singura persoană întâlnită în aceea lume, care ştia despre ce este vorba. Mă îndrăgostise de informatică o profesoară cu părul scurt şi negru, înaltă, dreaptă şi frumoasă, cu ochii de un albastru uluitor. De atunci am rămas fascinată de femeile tinere, brunete, tunse scurt. De fapt, nu am întâlnit decât două, la fel. Doru1 era energic deşi greoi, cu oase ce păreau mereu să  îl tragă în jos, deşi trupul înalt şi zvelt cunoştea şi pârtia şi multe alte distracţii din aria sportului, avea acel ceva ce părea că îl imobilizează întotdeauna şi mersul era sacadat şi parcă târât, deşi pasul corect şi disciplinat. În geanta lui Doru1 încăpeau o mie de chestii, toate de folos, aşezate într-o ordine perfectă şi într-o curăţenie ce putea face invidioasă orice gospodină. Doru1 era şi încă este, un om extrem de muncitor. Iluzia s-a născut din nevoie, ca toate iluziile, doar eram la vârsta la care fiecare are dreptul sau... poate chiar obligaţia, de a se îndrăgosti, iar povestea seamănă cu atâtea altele, cu atâtea alte poveşti cu iluzii, cu veşnicele căutări, cu visările poate chiar caraghioase, dar ferme şi necesare ale vârstei. A dispărut, de fapt, mai bine spus, a rămas, ca o ceaţă groasă, apoasă, rece, poate un pic dulce...
Doru2 avea 13 ani, a dus mai departe fascinaţia mea pentru Dumnezeu şi iubire, a deschis calea spre verdele mişcării legionare. Doru2, e un om iute, în aparenţă lent şi domol, dezinteresat şi miserupist, acordă ateţie fiecărui detaliu şi îl reţine în amănunt, punându-l la suflet. Cu el nu trebuie să glumeşti, nu schimbând prea des macazul, îi plac oamenii care ştiu ce vor, iar eu l-am întâlnit în momentul meu de maximă incertitudine, crescândă de altfel. Probabil de aceea a şi căzut greu şi de maximă importanţă, fiind la momentul în care echilibrul meu se forma, momentul în care coloana vertebrală îşi căuta apă şi soare ca să poată să crească dreaptă şi frumoasă. Ca orice iluzie a adus lacrimi, ca orice lucru neînţeles. Prea multe momente de maximă amăgire, prea des te las şi te iau, prea mult e prea puţin. Şi s-a dus, cum spuneam, de fapt a rămas, o piatră greoaie şi liberă în rostogolirea sa, dar numai din vina mea...
Doru3 avea 23, motiv de râs pentru că acesta este numărul meu preferat, numărul care până acum mi-a marcat viaţa... sau poate doar iluziile. Doru3 iubeşte YES. Aşa am descoperit că îmi plac oamenii care au pasiuni şi şi le dezvoltă frenetic, oamenii care vorbesc cu pasiune despre ceva, care tremură pentru ceva, care vor ceva, care caută, adună, se macină. Şi tot aşa am descoperit că fac o pasiune pentru oamenii cu pasiuni. O asemenea pasiune încât sunt în stare să le absorb pasiunile şi să le fac ale mele. Aşa am iubit YES. Doru3 era un bărbat frumos, din păcate prea conştient de frumuseţea sa. Doru3 adora frumuseţea feminină, aceea frumuseţe castă, perfectă, ca de cristal, frumuseţea fără cusur, ca de păpuşă de porţelan, aşa că mă simţeam liniştită alături, ştiind că nu mă voi ridica la asemenea etalon de frumuseţe vreodată. Doru3 era temător şi folosea minciuna mai mult ca oricine, pentru a testa, pentru a ademeni, dar mai ales pentru a se proteja de fricile lui imaginare. Şi s-a dus, adică a rămas, o poveste, fără prinţ şi fără păpuşa de lemn cu nasul lung, doar o poveste frumoasă cu un puternic parfum de moarte...
Fiecare iluzie e trăită ca realitate într-un moment al vieţii, fiecare devine etapă de maturizare, în clipa în care o accepţi şi conştientizezi ca iluzie. Fiecare îndrăgostire este necesară, şi ultimă la începutul ei. E firesc ca dincolo de ea să nu mai vezi nimic altceva, să nu mai vrei să cauţi, să îţi fie suficientă. Iar când ea trece, dispare, rămâne în tine ca etapă, ca răspuns pentru ceea ce urmează şi lecţie pentru viitor.

Prezentul, azi doare, mâine, cine ştie? Va deveni iluzie? Va deveni realitate in continuum? Aşteptăm...
Ştii... francezii spun „avoir mal du”, a avea rău de... nu înseamnă a avea rău de, ci a te durea. „J’ai mal au coeur” nu înseamnă a avea rău la inimă, ci a-i fi rău inimii, aceasta fiind expresia lor pentru dor. „J’ai mal au coeur, du toi” nu înseamnă că mi-e rău la inimă de tine, ci doar că lipsa ta, absenţa ta este resimţită ca rea în mine, în inima mea.  J’ai mal du Soleil, du printemps, j’ai mal du moi, moi qui n’existe pas.

duminică, 3 februarie 2013

Mal du...

Ştii că mi-e dor? Mi-e dor de drumurile de dimineaţă, începute pe întuneric. De drumurile în aşteptarea soarelui, de drumurile ce începeau cu roşul de deasupra dealului. De drumurile însoţite de oamenii tăcuţi, adormiţi, din autobuzul care ducea departe, prea departe pentru un copil. Mi-e dor să ajung în aceeaşi clipă, în acelaşi loc, zile la rând, pentru a vedea discul roşu ieşind din apa murdară a Bahluiului. Mi-e dor să-l văd apoi dându-şi duhul pe cealaltă parte a podului. Mi-e dor de prietena mea care îi ţinea prohodul şi mă învăţa să-l bocesc în fiecare seară, urmând să îi facem învierea a doua zi. "Eh, şi s-a dus", aşa se încheia fiecare înmormantare a sfântului roşu, "lasă, ştim bine că mâine vine iarăşi". Mi-e dor de drumurele mele cu mine însămi, de liniştea mea, drumurile în beznă, drumurile cu prea puţină lumină, trecute pe lângă morgă. Putea foarte bine să devină drumul care trece pe lângă inspectoratul şcolar, dar nu, a rămas pur şi simplu drumul de pe lângă morgă, aşa era mai palpitant, mai ales în întuneric, cu poveştile de groază ale prietenei mele.  Mi-e dor de râsul cu lacrimi provocat de Simona, mi-e dor de zilele în care citeam cărţile mergând pe jos spre casă, mi-e dor de zilele de studiu împreună cu vecinul lângă lac şi de curăţenia pe care o făceam sub privirile întrebătoare ale trecătorilor, mi-e dor să strig la gâşte şi să le enervez, mi-e dor să închid ochii şi să ascult păsările din locul secret, mi-e dor să-mi mănânc iaurtul cu eugenii în noul loc secret, în care nu sunt păsări, dar mă urmăresc căţeii şi motanul. Mi-e dor să mă uit la un câine şi el să tacă instant doar pentru că-l privesc. Mi-e dor de vecinul meu şi poveştile lui despre pasărea neagră cu cioc portocaliu, pe care eu am auzit-o mult prea puţin. Mi-e dor de perechile de turturele care vin în faţa geamului meu, pe care prea rar le putea vedea vecinul. Mi-e dor de cireşile care dau în pârg... Mi-e dor de aerul rece, pe care să-l trag în mine puternic şi să-l simt curat şi doar pentru mine... Mi-e dor de nopţile petrecute pe pervaz... Mi-e dor de luna mai, dar poate mai întâi să fie aprilie... Cred că mi-e dor de mine, dar încă n-am aflat.


sâmbătă, 2 februarie 2013

zorile se varsă

Merg încet, foarte încet... rar... sau poate niciodată nu merg aşa încet. De obicei mi-e rapid pasul. Azi totuşi nu. Azi nu vreau să ajung acolo unde miroase a oţet şi a nesom şi a lacrimi şi a dorinţe înnecate de fiecare dată la mal, aşa că merg încet. Asfaltul e ud, dar bate vântul şi îl văd cum se usucă sub paşii mei. Fata tace şi ascultă, iar el, plin de revoltă, cu o voce fermă, categorică, pare să ţipe:

- Nu e aşa. Gestul său denotă răutate! A fost din răutate actul său! Iar răutatea denotă inteligenţă uneori, dar cu siguranţă denotă conştienţă. Asta înseamnă ca a fost conştient. A decis gestul său în mod conştient! Ştia că este rău!

Măi să fie, câtă dreptate, îmi spun în gând... Păcat că nu mai aud. Eu merg foarte încet, iar ei deja sunt departe. Pledoaria lui e bună, îmi zic. Răutatea este conştientă, eu sunt rea acum, dorind acest moment doar pentru mine, când ar trebui să mă grăbesc acolo unde miroase a oţet, aleg să fiu rea. De fiecare dată când spun: "eu nu mai pot!", sunt rea. De fiecare dată când spun: "asta e doar o descărcare, fiindcă am nevoie de ea!", sunt rea. De fiecare dată când spun: "doar eu muncesc!", sunt rea. De fiecare dată când spun: "poate şi-o merita" (deşi nu cred să fi spus vreodată), sunt rea. De fiecare dată când spun: "tu nu mă înţelegi!", sunt rea. De fiecare dată când spun: "o să-i ofer o lecţie", sunt rea. De fiecare dată când spun: "eu pot, pentru că sunt mult mai bună decât alţii", sunt rea. Şi totuşi nu măresc pasul... Merg cât se poate de încet, eu cu mine, în momentul meu.

Oraşul e viu. Mă opresc în faţa unei vitrine şi zâmbesc, zâmbesc cu toată inima şi-mi zic: ei nah!, "odaia cu ceai", au invadat ceainăriile oraşul cu tei. Şi zâmbetul îmi piere, cândva aici veneam cu bunica şi mă uitam la balerine, ceşcuţe, argintărie şi cristale... Magazinul acela îmi amintea mereu de Anastasia şi distincţia familiilor regale ruseşti, de frumuseţea şi partea bună a neamurilor slave, de dulceaţa servită şi acum, tot mai rar, în mici farfurii-boluri de cristal roşu sau alb. Doar doamna profesoară mai face gestul acesta. Ea vine cu farfuria cu dulceaţă şi cu paharul cu apă. Aşa a fost învăţată acasă, la Câmpulung Moldovenesc, unde uşa nu se încuie niciodată, iar oaspeţii sunt mereu serviţi cu dulciuri. Nici un câmpulungean nu are casa lipsită de dulciuri, dar dacă totuşi chiar nu are ce să-ţi ofere, îţi pune măcar o cană cu apă în faţă.

Oraşul e viu, da... oraşul e viu... Aici a fost tutungerie, apoi farmacii, apoi bar de streptease pentru femei, acum, din nou farmacii. Se pare că de asta are omul cel mai multă nevoie, să fie sănătos. Eu o să fac un ceai de ceapă, cu busuioc, miere şi lămâie, iar în camera ce miroase a oţet o să mai treacă o noapte fără somn, fiindcă nu o sa bea nimeni ceaiul, decât cu seringa şi plânsete. Şi-o să mai treacă o noapte... şi încă una... Şi-o zi... şi încă una...

Aici a fost o bodeguţă, o clădire mică de sticlă, apoi un cuptor pentru pizza la vatră, apoi o terasă, acum sunt toate şi o imensă clădire în spate, nici nu ştiu pe unde să intru, şi tare vreau ceva cu foietaj.

Mă aşez pe o bancă să pot mânca în linişte, niciodată până acum nu am mai văzut cerşetor stând pe fotoliu în mijlocul lumii. De unde o fi avut fotoliul? Eu abia am reuşit să cumpăr un amărât de pat, cu eforturi pe mai multe luni. Părea nou fotoliu... Sunt rea că nu i-am dat lui banii şi mi-am luat macedonia cu brânză? Uite ce e, noi nu o să ne luăm pat, bine? Sau... poate cândva o să vrem să dormim şi în pat, dar până o să ni-l permitem nu va fi nici o problemă să dormim pe plapume, pe jos, nu crezi? Fotoliu extensibil, e o idee... dar nu!, asta ar însemna separare. Principiul sepărării puterilor în stat. Ai observat vreodată cum aceleaşi principii se regăsesc în mai multe domenii? Ele de fapt definesc banalităţi, dar le studiem la nivel superior cu denumiri alambicate, ca să avem diplome apoi, fiindcă, pentru o perioadă, anume cea a examenelor, le-am reţinut. Aşa... revenind la pat... rămânem la covor, poate totuşi o canapea extensibilă. S-ar putea justifica, nu? Şi bucătărie... Când pieri tu în lumea ta, eu gătesc şi te forţez să iei o pauză: TREBUIE să şi trăieşti! La fel tu, te vei încrunta la mine, iar eu te voi amâna: imediat, imediat termin şi vin... Aud ameninţarea ta:
- Arunc mâncarea dacă nu vii, acum!
- Acum! Acum vin! Termin asta de scris şi gata, apoi pierd şirul dacă nu... Viiinnn!! O secundă!
Poate că, uneori, va fi un scurt zgomot şi tu apărând în tocul uşii:
- Continuă flămândă, am aruncat mâncarea. Te voi privi întristată, nu-mi va mai păsa de lucru, dar tu te vei retrage în conul tău întunecat, de unde nu vei mai ieşi zile bune, orice aş face eu mai apoi. Degeaba pizza, degeaba pupături, degeaba scuze, vei rămâne în tine, destulă vreme... Tăcere...
Autobuzul a venit, gândurile şi amintirile viitoare dispar, mă îndrept spre camera cu miros de oţet, azi nu-i nevoie de ciocolată de casă...

vineri, 1 februarie 2013

Iar e lună plină?

Vizionaţi „Zoia Alecu - Iar e luna plina” pe YouTube

supa de cartofi lala

Nu obişnuiesc sa fac reclamăcmâncării, dar... am căutat mult o supă de cartofi care să îmi placă, iar pe asta deja o ador: http://www.lalaworld.net/2012/11/10/supa-de-cartofi/

O recomand cu deosebită căldură! Şi ca să mă şi laud, pe sistemul: laudă mă gură ca să ţi dau friptură...

Poftă bună!