luni, 4 februarie 2013

Lumea din dulap, cele trei iluzii et j'ai mal au coeur



Motto: Trebuia să scriu
           ca să fiu
           și n-am scris
           și am fost...
          dar de ce?
          până unde? (Emanuel Hristov)

Nu ştiu dacă am petrecut cea mai mare parte a vieţii cu pătura în cap şi căştile în urechi, dar cea mai mare parte a ultimei părţi a vieţii, aşa am petrecut-o, cu o dragoste infinită de moarte şi aşteptarea ei simţită până în ultima fibră şi zâmbet luminos pe faţă. Cred că niciodată în viaţă nu am părut lumii mai bine, nu m-am simţit eu însămi mai bine, mai luminoasă, mai frumoasă, mai vie, mai fericită ca în perioada morţii aşteptate cu drag. Se construise în mine nu doar o iluzie, ci şi o lume în care să încapă iluzia, ultimă, povestea cu dulce iz de moarte. Pe scurt, eram bine murind. Asta-mi doream şi asta aveam. Pregătisem ziua morţii mele cu meticulozitate, urma să aibă loc într-o noapte de vară, într-un tren, musai albastru, cu mireasmă ucigătoare de crin. Ar fi putut apoi să arunce vagonul în mare, ştiu că şi mie mi-ar fi plăcut să dispară orice urmă a existenţei mele. Când eram copil mă ascundeam în întunericul din dulap, ori sub masa de lângă bradul de Crăciun şi eram în stare să petrec ore în şir în tăcerea ce nu mi se părea niciodată absurdă. Ciudat, atunci nu aveam nevoie de căşti în urechi ca să fie linişte şi să pot petrece timpul cu mine, cred că atunci întunericul avea cea mai mare tăcere din lume, nu căutam să-mi aud inima sau respiraţia, nu căutam să-mi aflu nici măcar gândurile, pur şi simplu mă bucuram de absenţă în prezenţă. Poţi înţelege asta? Lumea din dulap nu am mai regăsit-o niciodată, nicicând, nici în biserică, nici sub pătură, nici în cada cu apă fierbinte în care îmi scufund capul, nici în căştile cu rock... A dispărut.  N-am înţeles niciodată unde şi când, ea pur şi simplu a dispărut. Am cunoscut apoi coborârea în mine, dar exersată, cu urmărirea atentă a respiraţiei, cu gândul orientat spre ceva anume, aşa am regăsit coborârea în mine, întotdeauna pe nişte scări mari de piatră, în întuneric, spre rece. Acum să mai vreau dulapul, ştiu că acolo m-ar urmări monştrii şi, acum, mi-ar fi frică de ei... Acum i-aş lăsa nu doar să fie prezenţi ca în copilărie, dar m-aş chinui încercând să înţeleg ce nu e de înţeles, să accept ce e de acceptat, să mă educ, să mă formez, să mă modelez, să devin. Atunci deveneam fără să ştiu, acum de ce trebuie să ştiu, să înţeleg şi să accept ca să devin? 

Toate iluziile mele s-au numit Doru, generic.
Doru1 avea 7 ani, a conturat pe mai departe pasiunea mea pentru informatică şi  ştiinţele exacte. Eram pasionată de programare şi singura persoană întâlnită în aceea lume, care ştia despre ce este vorba. Mă îndrăgostise de informatică o profesoară cu părul scurt şi negru, înaltă, dreaptă şi frumoasă, cu ochii de un albastru uluitor. De atunci am rămas fascinată de femeile tinere, brunete, tunse scurt. De fapt, nu am întâlnit decât două, la fel. Doru1 era energic deşi greoi, cu oase ce păreau mereu să  îl tragă în jos, deşi trupul înalt şi zvelt cunoştea şi pârtia şi multe alte distracţii din aria sportului, avea acel ceva ce părea că îl imobilizează întotdeauna şi mersul era sacadat şi parcă târât, deşi pasul corect şi disciplinat. În geanta lui Doru1 încăpeau o mie de chestii, toate de folos, aşezate într-o ordine perfectă şi într-o curăţenie ce putea face invidioasă orice gospodină. Doru1 era şi încă este, un om extrem de muncitor. Iluzia s-a născut din nevoie, ca toate iluziile, doar eram la vârsta la care fiecare are dreptul sau... poate chiar obligaţia, de a se îndrăgosti, iar povestea seamănă cu atâtea altele, cu atâtea alte poveşti cu iluzii, cu veşnicele căutări, cu visările poate chiar caraghioase, dar ferme şi necesare ale vârstei. A dispărut, de fapt, mai bine spus, a rămas, ca o ceaţă groasă, apoasă, rece, poate un pic dulce...
Doru2 avea 13 ani, a dus mai departe fascinaţia mea pentru Dumnezeu şi iubire, a deschis calea spre verdele mişcării legionare. Doru2, e un om iute, în aparenţă lent şi domol, dezinteresat şi miserupist, acordă ateţie fiecărui detaliu şi îl reţine în amănunt, punându-l la suflet. Cu el nu trebuie să glumeşti, nu schimbând prea des macazul, îi plac oamenii care ştiu ce vor, iar eu l-am întâlnit în momentul meu de maximă incertitudine, crescândă de altfel. Probabil de aceea a şi căzut greu şi de maximă importanţă, fiind la momentul în care echilibrul meu se forma, momentul în care coloana vertebrală îşi căuta apă şi soare ca să poată să crească dreaptă şi frumoasă. Ca orice iluzie a adus lacrimi, ca orice lucru neînţeles. Prea multe momente de maximă amăgire, prea des te las şi te iau, prea mult e prea puţin. Şi s-a dus, cum spuneam, de fapt a rămas, o piatră greoaie şi liberă în rostogolirea sa, dar numai din vina mea...
Doru3 avea 23, motiv de râs pentru că acesta este numărul meu preferat, numărul care până acum mi-a marcat viaţa... sau poate doar iluziile. Doru3 iubeşte YES. Aşa am descoperit că îmi plac oamenii care au pasiuni şi şi le dezvoltă frenetic, oamenii care vorbesc cu pasiune despre ceva, care tremură pentru ceva, care vor ceva, care caută, adună, se macină. Şi tot aşa am descoperit că fac o pasiune pentru oamenii cu pasiuni. O asemenea pasiune încât sunt în stare să le absorb pasiunile şi să le fac ale mele. Aşa am iubit YES. Doru3 era un bărbat frumos, din păcate prea conştient de frumuseţea sa. Doru3 adora frumuseţea feminină, aceea frumuseţe castă, perfectă, ca de cristal, frumuseţea fără cusur, ca de păpuşă de porţelan, aşa că mă simţeam liniştită alături, ştiind că nu mă voi ridica la asemenea etalon de frumuseţe vreodată. Doru3 era temător şi folosea minciuna mai mult ca oricine, pentru a testa, pentru a ademeni, dar mai ales pentru a se proteja de fricile lui imaginare. Şi s-a dus, adică a rămas, o poveste, fără prinţ şi fără păpuşa de lemn cu nasul lung, doar o poveste frumoasă cu un puternic parfum de moarte...
Fiecare iluzie e trăită ca realitate într-un moment al vieţii, fiecare devine etapă de maturizare, în clipa în care o accepţi şi conştientizezi ca iluzie. Fiecare îndrăgostire este necesară, şi ultimă la începutul ei. E firesc ca dincolo de ea să nu mai vezi nimic altceva, să nu mai vrei să cauţi, să îţi fie suficientă. Iar când ea trece, dispare, rămâne în tine ca etapă, ca răspuns pentru ceea ce urmează şi lecţie pentru viitor.

Prezentul, azi doare, mâine, cine ştie? Va deveni iluzie? Va deveni realitate in continuum? Aşteptăm...
Ştii... francezii spun „avoir mal du”, a avea rău de... nu înseamnă a avea rău de, ci a te durea. „J’ai mal au coeur” nu înseamnă a avea rău la inimă, ci a-i fi rău inimii, aceasta fiind expresia lor pentru dor. „J’ai mal au coeur, du toi” nu înseamnă că mi-e rău la inimă de tine, ci doar că lipsa ta, absenţa ta este resimţită ca rea în mine, în inima mea.  J’ai mal du Soleil, du printemps, j’ai mal du moi, moi qui n’existe pas.