sâmbătă, 2 februarie 2013

zorile se varsă

Merg încet, foarte încet... rar... sau poate niciodată nu merg aşa încet. De obicei mi-e rapid pasul. Azi totuşi nu. Azi nu vreau să ajung acolo unde miroase a oţet şi a nesom şi a lacrimi şi a dorinţe înnecate de fiecare dată la mal, aşa că merg încet. Asfaltul e ud, dar bate vântul şi îl văd cum se usucă sub paşii mei. Fata tace şi ascultă, iar el, plin de revoltă, cu o voce fermă, categorică, pare să ţipe:

- Nu e aşa. Gestul său denotă răutate! A fost din răutate actul său! Iar răutatea denotă inteligenţă uneori, dar cu siguranţă denotă conştienţă. Asta înseamnă ca a fost conştient. A decis gestul său în mod conştient! Ştia că este rău!

Măi să fie, câtă dreptate, îmi spun în gând... Păcat că nu mai aud. Eu merg foarte încet, iar ei deja sunt departe. Pledoaria lui e bună, îmi zic. Răutatea este conştientă, eu sunt rea acum, dorind acest moment doar pentru mine, când ar trebui să mă grăbesc acolo unde miroase a oţet, aleg să fiu rea. De fiecare dată când spun: "eu nu mai pot!", sunt rea. De fiecare dată când spun: "asta e doar o descărcare, fiindcă am nevoie de ea!", sunt rea. De fiecare dată când spun: "doar eu muncesc!", sunt rea. De fiecare dată când spun: "poate şi-o merita" (deşi nu cred să fi spus vreodată), sunt rea. De fiecare dată când spun: "tu nu mă înţelegi!", sunt rea. De fiecare dată când spun: "o să-i ofer o lecţie", sunt rea. De fiecare dată când spun: "eu pot, pentru că sunt mult mai bună decât alţii", sunt rea. Şi totuşi nu măresc pasul... Merg cât se poate de încet, eu cu mine, în momentul meu.

Oraşul e viu. Mă opresc în faţa unei vitrine şi zâmbesc, zâmbesc cu toată inima şi-mi zic: ei nah!, "odaia cu ceai", au invadat ceainăriile oraşul cu tei. Şi zâmbetul îmi piere, cândva aici veneam cu bunica şi mă uitam la balerine, ceşcuţe, argintărie şi cristale... Magazinul acela îmi amintea mereu de Anastasia şi distincţia familiilor regale ruseşti, de frumuseţea şi partea bună a neamurilor slave, de dulceaţa servită şi acum, tot mai rar, în mici farfurii-boluri de cristal roşu sau alb. Doar doamna profesoară mai face gestul acesta. Ea vine cu farfuria cu dulceaţă şi cu paharul cu apă. Aşa a fost învăţată acasă, la Câmpulung Moldovenesc, unde uşa nu se încuie niciodată, iar oaspeţii sunt mereu serviţi cu dulciuri. Nici un câmpulungean nu are casa lipsită de dulciuri, dar dacă totuşi chiar nu are ce să-ţi ofere, îţi pune măcar o cană cu apă în faţă.

Oraşul e viu, da... oraşul e viu... Aici a fost tutungerie, apoi farmacii, apoi bar de streptease pentru femei, acum, din nou farmacii. Se pare că de asta are omul cel mai multă nevoie, să fie sănătos. Eu o să fac un ceai de ceapă, cu busuioc, miere şi lămâie, iar în camera ce miroase a oţet o să mai treacă o noapte fără somn, fiindcă nu o sa bea nimeni ceaiul, decât cu seringa şi plânsete. Şi-o să mai treacă o noapte... şi încă una... Şi-o zi... şi încă una...

Aici a fost o bodeguţă, o clădire mică de sticlă, apoi un cuptor pentru pizza la vatră, apoi o terasă, acum sunt toate şi o imensă clădire în spate, nici nu ştiu pe unde să intru, şi tare vreau ceva cu foietaj.

Mă aşez pe o bancă să pot mânca în linişte, niciodată până acum nu am mai văzut cerşetor stând pe fotoliu în mijlocul lumii. De unde o fi avut fotoliul? Eu abia am reuşit să cumpăr un amărât de pat, cu eforturi pe mai multe luni. Părea nou fotoliu... Sunt rea că nu i-am dat lui banii şi mi-am luat macedonia cu brânză? Uite ce e, noi nu o să ne luăm pat, bine? Sau... poate cândva o să vrem să dormim şi în pat, dar până o să ni-l permitem nu va fi nici o problemă să dormim pe plapume, pe jos, nu crezi? Fotoliu extensibil, e o idee... dar nu!, asta ar însemna separare. Principiul sepărării puterilor în stat. Ai observat vreodată cum aceleaşi principii se regăsesc în mai multe domenii? Ele de fapt definesc banalităţi, dar le studiem la nivel superior cu denumiri alambicate, ca să avem diplome apoi, fiindcă, pentru o perioadă, anume cea a examenelor, le-am reţinut. Aşa... revenind la pat... rămânem la covor, poate totuşi o canapea extensibilă. S-ar putea justifica, nu? Şi bucătărie... Când pieri tu în lumea ta, eu gătesc şi te forţez să iei o pauză: TREBUIE să şi trăieşti! La fel tu, te vei încrunta la mine, iar eu te voi amâna: imediat, imediat termin şi vin... Aud ameninţarea ta:
- Arunc mâncarea dacă nu vii, acum!
- Acum! Acum vin! Termin asta de scris şi gata, apoi pierd şirul dacă nu... Viiinnn!! O secundă!
Poate că, uneori, va fi un scurt zgomot şi tu apărând în tocul uşii:
- Continuă flămândă, am aruncat mâncarea. Te voi privi întristată, nu-mi va mai păsa de lucru, dar tu te vei retrage în conul tău întunecat, de unde nu vei mai ieşi zile bune, orice aş face eu mai apoi. Degeaba pizza, degeaba pupături, degeaba scuze, vei rămâne în tine, destulă vreme... Tăcere...
Autobuzul a venit, gândurile şi amintirile viitoare dispar, mă îndrept spre camera cu miros de oţet, azi nu-i nevoie de ciocolată de casă...