luni, 4 martie 2013

Război sau pace

Sunt genul de om căruia îi este lehamite şi lene să se certe, mai ales dacă nu are de ce să-şi pună mintea cu unii oameni... Ca să ne certăm, trebuie neapărat să ai multă minte şi să mă combaţi. Azi n-am avut persoana potrivită pentru o astfel de activitate, iar cererile de ceartă, de la persoanele neavizate pentru aşa ceva cu mine, mă obosesc peste măsura. De ce trebuie eu să ridic vocea mea pentru un om care oricum nu face decât să se apere pe sine, fără să i se fi reproşat în mod direct ceva? Urăsc osteneala asta inutilă... Mă sleieşte de chef de viaţă. Chiar n-ai altceva mai bun de făcut decât să îmi arăţi mie cât eşti de deştept punându-mă la punct? Nu de alta, dar pe bune că mă lasă rece. So... Whatever... Înţelegi?

Şi-mi amintesc de ieri, de domnul cu părul negru, prins în coadă. Da, să spunem că poetului îi putem ierta că a fost comunist, mai ales că a fost dintr-o convingere absolut romantică... Dar şi poetei îi putem ierta că şi-a întors spatele, şi-a schimbat numele, a devenit amanta poeţilor, ea... poetesa... Deci... romantismul dumneavoastră domnule, este... corect. Destul de dulce aş putea spune. Copiii nu ştiu ce este comunismul, iar când vor afla... li-l vom prezenta plângându-l? Li-l vom prezenta cu dor? Li-l vom prezenta dorindu-l înapoi? Nici pe tema asta nu am chef să mă cert... Fiecare are dreptul la opinie, fiecare are dreptatea lui, iar eu, dreptatea mea. De la mine copilul nu va auzi cuvinte de laudă la adresa regimului comunist. Ar însemna să îmi întorc faţa de la neamul meu, cum şi-a întors poetesa de la tatal ei. Că-mi place sau nu-mi place, neamul meu sunt eu, iar să-mi întorc faţa de la el înseamnă să îmi întorc faţa de la mine. Şi, vorba aia, nu ştiu alţii cum sunt, dar mie faţa mea îmi place... Ba mai mult, comunismul nu face parte din faţa mea...

Nu iubesc nici pacea, nici războiul, doar balansul bineîntemeiat dintre cele două.