marți, 30 aprilie 2013

Fericiti cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia!

Niciodată nu m-am gândit cât de fericiţi sunt de fapt cei ce pot plânge. Cei ce pot spune "nu mai pot", cei care îşi iau dreptul de a fi suparaţi, cei ce pot să-şi afişeze suferinţa uneori chiar cu aroganţă. "Da, sufăr!, priviţi-mă cât de minunat sunt în plină suferinţa mea! Veniţi şi mă alintaţi!" Tind să cred că e minunat, tind să îmi doresc sa pot şi eu, să cerşesc atenţie şi mângâiere. Uneori o fac. Apoi îmi e silă de mine. Pe mine nu mă mângâie nimeni, nici nu mă ceartă nimeni când poate greşesc cu adevărat, când am nevoie de îndreptare. Când eram copil, aveam o alinare în sfinţi. Mereu simţeam aproape pe Nicolae, molcom si blând, tăcut... Pe Spiridon, care râdea cu şi de mine, spunându-mi duios că sunt o bleagă în timp ce îmi mângâia părul... Pe Ilie, cu joarda lui, cu încruntarea şi eterna cerinţă: poţi mai mult de atât! S-au dus, toate cu săraca, biata copilărie, cu singurele lacrimi adevărate si probabil, deşi imaginare, singurele mângâieri adevărate.
Poate că doar îmi e dor...
Sau...