sâmbătă, 27 iulie 2013

vineri, 26 iulie 2013

Tsunami

Cam aşa a început povestea Kusudamei Tsunami. Nu am împăturit niciodată nimic oranj. Nici un model nu ma inspira să folosesc culoarea, aşa că am rămas cu foarte multă hârtie oranj, la fel cum am rămas cu foarte multă hârtie roz. M-am încăpăţânat să nu-mi mai cumpăr nici un fel de hârtie până nu o termin pe toată cea pe care o mai am disponibilă în stoc, deci... mai am mult de muncă, fiindcă am destulă deja tăiată şi suficientă pentru multe zile de lucru din cea netăiată...


Aşa arată gata împăturită, aşteptând să fie brodată...


Iar terminată, a ajuns într-un câmp verde, sub un cer senin, albastru imaculat :)


sâmbătă, 20 iulie 2013

noi

Ieşim din noi uneori, ieşim din imaginea noastră despre noi. TREBUIE dispare din A FI de aici până aici. Lăsăm în urmă pe „el” şi pe „ea”, de parcă ar fi două pronume proaste. Ne dezbracăm de ele şi le lăsăm să cadă, veşminte lumeşti ce pier în întâlnirea cu noi. Concepem un zâmbet senin, ce se naşte pe chipul lumii, fiecare punct din noi un colţ...

vineri, 19 iulie 2013

final

Prietenia nu se termină, e ca şi dragostea, eternă!

Diriga

Prima intalnire a fost de-a dreptul socanta, apoi ne-am invatat. Prima zi de scoala, ca niste copii mici parintii ne-au dus din nou de manuta, de parca incepeam clasa I-a si nu liceul, cei mai multi se temeau si ne aduceau cu lacrimi in ochi la scoala rau-famata dintr-un cartier indoielnic din fascinanta urbe. Ne stiusera copii buni, ce facuseram de am ajuns tocmai acolo, intre golani? Tocmai noi? De ce? Chinuitoare intrebari pentru parintii nostri, iar cand au vazut-o si pe ea, durerea a fost deplina.


Tin minte ziua, era o zi luminoasa de toamna, scoala mi se parea tare gri, dar spatiul ei verde m-a fascinat de prima data, copaci multi ca si in gimnaziu insa aici mult mai inalti, parca vroiau sa ne arate ca si noi am crescut in vara dintre gimnaziu si liceu mai ceva ca Fat Frrumos, cat altii intr-o viata! Si-am pasit cu un zambesc ascuns, retinut, temator, sa nu cumva sa vada cineva ca zambesc acelui spatiu, toti trebuia sa ne aratam nemultumirea si cartirea fata de deciziile asa-zisei soarte meschine. Cred ca s-a facut careu, nu mai facusem careu din clasa a II-a sau a III-a. Mi-am vazut colegii, toti ca mine, nu indrazneam nici unul sa zambim, soarta ne era potrivnica. Doar colegul I era vesel asa cum a ramas mereu in ciuda tuturor, o zgubilitica de fiinta neinteleasa dar plina de dragoste. Langa mine era profa de chimie cea care m-a sfatuit sa raman la acea clasa, asa ca n-am reusit foarte tare sa bag in seama faptura aia maruntica aparuta din senin care ne-a luat scolareste-militareste si ne-a dus in clasa ei. Nu am avut in anii de liceu clasa noastra, fiecare profesor avea clasa lui si noi eram pivoti, asta a fost o parte foarte grea de inteles la vremea aceea, dar ne-a ajutat pe mai departe la facultate sa ne adaptam mult mai usor.

Maruntica de faptura ne-a lasat sa ne asezam si s-a urcat cu fundul pe catedra ca de obicei sub privirile mirate ale parintilor, noua incepea sa ne placa, scolari dusi cu pluta fiind, adunati sub oranduirea unei socate ne simteam din ce in ce mai in largul nostru. Si a inceput discursul, socul nu mai avea limite. Discursul a fost cam asa:

Si eu sunt parinte ca si dumneavoastra, si ei acum sunt noii mei copii, eu la fel am sa-i educ, dar sa nu intelegeti ca dumneavoastra n-o sa mai faceti nimic de acum, eu n-am sa devin paznicul lor, nu-mi place paratul asa ca ii anunt de pe acum ca problemele dintre ei o sa si le rezolve singuri pentru ca nu primesc cu para! Iar dumneavoastra dragi parinti va spun asa, copiii astia n-o sa devina niste sfinti aici, am avut multe fete care au devenit mame pana la sfarsitul liceului, asa ca aveti datoria sa le explicati metode de contraceptie si sa-i educati acasa cum stiti, eu n-am cum sa le pun dop in fund la toti. Este o zona periculoasa, nu cred ca vom avea ore dupa-amiaza, am sa incerc in oricum sa ma asigur ca nu vor avea mai mult de un semestru sau un an ore dupa-amiaza, e mai bine sa le aiba dimineata. Dragi parinti, va mai spun un lucru, si copiii astia sunt tot oameni, vorbiti cu ei, daca vor sa chiuleasca intr-o zi lasati-i sa chiuleasca, faceti-le rost de adeverinte medicale si lasati-i sa stea acasa, sa se plimbe intr-un parc, sa mearga la un film, sa bea un suc cu un prieten, sau pur si simplu sa doarma, e mai bine sa stiti si dumneavoastra decat sa ajunga sa se drogheze sau cine mai stie ce sa faca pentru ca nu-i lasati dumneavoastra sa respire.



Acestea fiind spuse, nimic n-a mai putut vindeca uimirea de pe fetele tuturor! Si nici ea nu s-a lasat, ne-a impresionat pana la moarte mereu. A devenit prietenul nostru cel mai bun, confidentul, omul pe care indrazneam sa-l sunam la orice ora aveam nevoie sa vorbim cu o persoana adulta care se putea ridica la nivelul nostru de tineri, da, se RIDICA, e bine spus! Toate framantarile, toate gandurile, toate parerile si suspinele ni le stia diriga. Ea mereu alaturi de noi, ne certa in stilul ei de cand intra pe usa: "bestii ce sunteti! animale fara dinti!! Nebuni fara minte! unde dracu umblati in loc sa mergeti la franceza?". Toate orele deveneau dirigentie, stiu ca am fost nemultumita de asta in prag de bac cand aveam senzatia ca n-o sa mai invat niciodata materii prime, formule si tot ce trebuie ca sa trec examenul si am ajuns sa invat totul cu o noapte inainte de examen si sa iau nota chiar mare, si ar fi fost maxima daca nu greseam la grila ca intotdeauna. N-am invatat numai despre elasticitatea unui material ci si despre a fiintei noastre unice in raport cu dificultatile vietii, despre rezistenta la fel, despre toate. Am invatat sa chiulim responsabil, ii faceam capul varza bibliotecarei petrecand acolo mai mult timp decat la orele plictisitoare. Orele ei nu erau nicicand plictisitoare, expresii ca: a mititelut de mana, cu alineat si de la capat, a mai maricel asa, 17 gaura gaura (in loc de 1700) presarau zambete pe fetele noastre. Pedepsele cu suspendarea in stil american ne placeau la nebunie, la un val prea pare de abateri munceam suplimentar in gradina scolii la plantat sau scriam un text pentru emisiunile de la radioul scolii, tineam ore in locul profilor sau cine mai stie ce realizari din astea incredibile. Ce mai viata! Tot sa fii elev acolo! In ultimul an aveam program de chiulit, fiecare avea o saptamana sau doua liber de la scoala, ne-ar fi facut si tabel daca ar fi fost nevoie, chiul organizat, in masa! Ca sa invatam, desigur. Eu zaluda, am corupt-o sa ne duca si la planetariu.

goodbye

video

youtube

http://www.youtube.com/watch?v=Vg0x2_BGtVs

http://www.youtube.com/watch?v=dOSRBHmKx7Y

bicicleta

Si pe furis, prin lastaris, in cautarea libertatii, pas pas. Ceasul suna la 5.30, pana la 5.45 sunt gata de iesit pe usa, usurel, fara zgomot, restul lumii doarme inca. Un pachetel mic cu fructe, o sticla de apa, bicicleta si pe-aci ti-e calea! Spre libertate e gandul. E o senzatie pe care o are poate si regina cand pleaca din stup, stie ca totul e in regula si cat dorm albinele poate zbura linistita deasupra zarilor ca sa vada soarele iesind de dupa pamant. Asa e de linistita strada dimineata, ca si cerul senin, orizontul e la fel de deschis, asa ca pot merge linistita pe strada fara grija masinilor pana unde se ridica dealurile din fata cetatii. M-am gandit sa urc prin padure, dar n-am indraznit pana acum niciodata asa de dimineata, asa ca am ales pana la urma drumul asfaltat si am tot repetat: GREU LA DEAL! usor la vale.. Puteam la fel de bine sa spun Doamne miluieste-ma si poate mi s-ar fi parut mai usor, dar eu nu, tot cu greu la deal! usor la vale.. Pe podul de la hipodrom a trecut pe langa mine o singura masina, o maica se ducea grabita undeva, dupa cateva minute in timp ce urcam a trecut din nou pe langa mine, de data asta incarcata cu tot felul de provizii pentru bucatarie din cate mi-am dat eu seama. Greu la deal, iar portile inchise, timp pentru vizita prietenilor din cimitir si de mancat pachetelul.

comentariu

Tu spui ca ambele modele contin in ele si lucruri bune, asa si este, si orice nou model ar inventa omul va avea in sine si bune si rele, nu exista si nu va exista niciodata modelul uman perfect, doar pedagogia lui Dumnezeu este perfecta dar nici pe aceea noi nu o putem pricepe.
Acum, pentru ca eu asta o consider o cearta veche intre noi nu am sa ma ating de modelul Waldorf prea mult, iti dau dreptate in ceea ce spui despre el, dar iti repet ca de la teorie la practica modelului in Romania e cale lunga si iti garantez ca nici unul dintre profesorii pe care ii cunosc din scoala Waldorf nu practica nici yoga si nici nu va crede niciodata in reincarnare, iar in ceea ce priveste sincretismul religios promovat de Steiner, prietenii mei l-au inlaturat cultivand in Waldorf traditii romanesti si valori ortodoxe. Un simplu exemplu este invatarea muzicii psaltice in scoala. Nu insist pentru ca nu voi fi crezuta, insa raman la parerea mea, anume ca practica in scolile romanesti a denaturat in bine modelul.

Bun, Waldorf e probabil cel mai cunoscut model, dar ce spunem de step by step, de Frainet sau si mai si de Montessori? Pe un grup de ortodocsi cu numele get beget se straduiau sa-si dovedeasca unul altuia parintii ca scoala Montessori e ideala pentru copiii lor. Stie careva ce este de fapt Montessori? De fenomenul Pitesti a auzit careva? Ei da de unde? Sa fim seriosi! Cand le-am spus ca Montessori si Makarenko au conceput impreuna sistemul si ca l-au folosit initial in scoli apoi in inchisori n-am fost crezuta. Adu dovezi au strigat! Dovezi au gasit ei singuri in timp, le-am dat de pe net cateva surse, dar cine vrea poate gasi oricand. Da, Pitestiul e o retraire a unui fenomen ce mai intai s-a incercat in scoli, in orfelinate din cate stiu pentru inceput, reeducarea prin folosirea tortionarilor dintre colegi. Ce putea fi mai dureros pentru un copil decat sa fie batut de colegul lui cu acordul educatorului? Asa se distrugea prietenia, loialitatea, legatura, totul!
Nu stiu daca sistemele au in sine bine si rau, cred mai curand ca modul in care le vom folosi ca si principii dezvoltate in actiuni educative poate avea in sine bine si rau. Libertatea de exprimare poate fi si buna si rea, e buna cand un elev invata mai intai ce granite sa-si autoimpuna in exprimarea sa, una e sa te simti liber sa exprimi niste valori si alte sa exprimi niste non-valori. Poate ma fac mai bine inteleasa prin exemplu. Am tinut ore la liceul pedagogic, am plecat plangand de acolo de mai multe ori, iar in rest plina de furie. La prima clasa am tinut o lectie clasica, totul ca la carte, asezarea bancilor, accentul pe continut, eu predau ei se gandesc cine stie unde, rar bagau in seama intrebarile mele. Erau foarte capabili sa-si exprime lipsa de interes. La a doua clasa am decis sa schimb totul, fiind prima ora din ziua respectiva mi-am permis sa vin inaintea elevilor, sa scot bancile pe hol si sa facem o ora in cerc. Reactii: "ce e asta? ce se intampla in clasa noastra?" apoi ora a fost si mai greoaie, n-au colaborat nicidecum cu ideile mele de ora cu noi metode de predare-ascultare. La inceputul ore trebuie sa te asiguri ca au priceput ceva din lectia care le-a fost predata ultima data si m-am gandit ca fiind clasa a 11-a sunt capabili sa formuleze banale intrebari din continutul lectiei anterioare, stupoare, nu sunt capabili! Clasa la liceu pedagogic, viitorii educatori ai copiilor nostri, inchisi la minte si la tot ce poate fi nou, fara strop de sentiment de colaborare, invatati sa li se turuie, incapabili sa gandeasca ei insisi, vazand nici macar continutul ce sa mai ceri folosirea lui in viata reala. La varsta lor tinusem deja cateva lectii la indemnul profesorilor din scoala mea, chiar si lectii deschise, cu inspectori cu tot, profesorii nostri aveau deja o arta in a dovedi ca sunt capabili facandu-ne pe noi capabili sa tinem in frau prin chestii inteligente o clasa care nu era a noastra sau pe a noastra. Si elevii de la liceul pedagogic nu erau capabili sa arunce o minge unui coleg si sa-i puna aceluia o intrebare din lectia care se presupunea ca le era cunoscuta. Noi stiam modele de curricula si tipuri de predare si eram liceu industrial, raufamat, atentie! Liceu industrial, invatam toate masinile din industria textila, si eram capabili sa stim si metode de predare si paradigme pedagogice pentru ca profesorii nostri ni le spuneau iar noi cercetam mai adanc ce ne interesa in biblioteca sau pe netul care ne era putin accesibil la vremea aceea. Nici una dintre cele doua variante n-a dat roade la liceul pedagogic unde profesorii i-au indobitocit pe bietii copii asa de tare incat nici sa le fi predat un an nu stiu daca rezolva ceva. Tine de profesor sa-si faca propriul sistem de invatamant. Nu am sa spun ca orice profesor poate deveni dascal. Dascalul trebuie sa poate sa se sacrifice pe sine pentru un scop pe care sa-l considere maret, acela de a educa. Candva dascalul si preotul erau cei mai importanti oameni se spune, eu cred ca sunt si acum, daca dascalul e dascal si preotul preot si daca se mai pot sacrifica pentru lume. Un dascal adevarat o sa traiasca de azi pe maine, n-o sa poata invarti averi, nu va primi mita niciodata si-si va consuma toate resursele in actul educativ. Un dascal adevarat stie ca sistemul de invatamant ii este potrivnic, ca leafa e dadatoare de murit de foame, ca elevii vor fi din ce in ce mai violenti si mai nepasatori fata de actul educativ si mai lipsiti de respect fata de profesori, dar isi asuma toate astea si reuseste sa schimbe vieti, sa modeleze caractere demne, sa dea nastere la viitori tineri "detinatori de coloana vertebrala". Si metodele? Metodele le au in cartile sfintilor parinti, cei mai multi dintre ei au scris despre educatia copiilor, sa faca bine sa le citeasca (aici imi vorbesc mie cu precadere) si sa le aplice in contextul actual, cine crede ca nu e poate e.. nu zic ce e, nu cred ca ma lasa netlogul. Se poate, pentru ca sfintii parinti nu se demodeaza asa cum Dumnezeu nu se demodeaza, asa ca sa nu-l mai imbracam pe Hristos in costum si sa-i punem cravata ca sa ne dovedim noua ca e un Gentleman desavarsit, El este si in camasa lui trasa la sorti, doar sa ne dezvoltam noi simtul necesar pentru a vedea toate astea. Trecand dincolo de PVP si PNP dascalul, roman autentic, va sti cum sa faca din elevii sai oameni adevarati. Personal pot multumi multora dintre ei pentru ca au avut curajul sa nu mai fie profesori ci dascali adevarati, dedicati modelarii sufletului dar si a mintii mele, am chipuri bine intiparite in minte si suflet, oameni pentru care am sa fiu mereu recunoascatoare lui Dumnezeu, dar si lor pentru ca fara ei nu L-as fi cunoscut pe Dumnezeu.
Imi vine sa spun Amin, si am sa spun! Amin.

arta asiatica

Despre arta asiatica, ikebana

Pentru Fabi

De origami stim de la gradinita, nu stim ca asa se numeste dar invatam sa facem barcute, pahare, evantaie si altele din hartie, la scoala invatam kirigami cand invatam sa taiem la lucru manual si facem tot felul de lucruri impaturind si taind hartia, iar cand avem profesori isteti facem si tangram la scoala cand construim o lume din forme geometrice. Asta cred ca imi e cel mai drag la artele asiatice, sunt utilitare! Vezi cum a facut Dumnezeu lumea, si de la Babel incoace par a sensul lumii e si mai limpede, fiecare neam are infatisarea lui, caracteristicile lui, Asia pare o lume de mistere, si-ti vine s-o privesti de dupa evantai, plin de uimire. De fapt e un sens in toate. Tot la scoala am invatat de ce folosesc japonezii hartia, e din firea neamului, placile tectonice ii zguduie frecvent cu putere si nu ar putea avea cladiri de caramizi sau alte materiale grele, cladirile lor sunt construite pe rulmenti ca atunci cand se cutremura pamantul cladirile sa se balanseze usor si sa nu se rupa cum s-ar intampla daca ar fi prea rigide. Nu stiu prea multe despre arhitectura asiatica insa stiu ca din cauza asta folosesc hartie in constructie, ca totul sa fie usor si sa nu se darame peste ei la cutremure, iar chinezii pentru ca le este mai usor sa migreze purtand dupa ei obiecte usoare, asemenea melcului si ei isi duc casa in spinare dintr-un loc in altul cautand un trai mai bun, sau poate e doar senzatia mea data de ceea ce stiu din economia Chinei pe care mi-a placut sa o studiez si din literatura asiatica pe care am citit-o fara sa mai tin cont ca e China sau Japonia sau alta tara. Despre diferentele dintre India si celelalte tari n-are sens sa discutam aici, revenim la idea de arta. Stiu prea putine despre pictura, sculptura ma indoiesc ca au, desi stiu ca si la ei comunismul a facut ravagii si inca mai face (in China ma refer, restul tarilor mai mari au scapat de plaga asta), cel mai bine cunosc artele cu hartie si azi e destul de usor sa stii cat stiu si eu cautand pe net si in carti, in librarii sunt acum o multime de carti si de pachete de origami spre exemplu. La fel de cunoscuta a devenit arta ceaiului la noi in tara. Sa-mi fac un vant si sa revin la hartie. Origami, arta impachetarii hartiei. Romanii o aplica si ei cum pot cu orice fel de hartie si sunt foarte inventivi, chinezii la nivel de arta folosesc o hartie speciala care se inmoaie in apa si se lucreaza fie moale ca o carpa, fie ca o pasta modelatoare, apoi le lasa la uscat iar lucrarile se intaresc atat de tare incat nici nu mai spui ca sunt din hartie. Tinand insa cont ca fac aproape tot din hartie nu pot sa cred ca doar felul asta de hartie il folosesc, in functie de ceea ce vor sa confectioneze aleg si hartia. Am facut intr-o tabara lampioane origami, de fapt kusudama cum am aflat de curand, adica faci origami partile componente si le legi intre ele. Cred ca kusudama inseamna de fapt repetitia unei anumite parti din compozitie de n ori, pentru ca am citit ca maestrii kusudama nu mai lipesc partile intre ele si impaturesc in asa fel incat sa iasa kusudama direct ca un intreg, ceea ce eu inca vad aproape imposibil ! Sau cel putin incredibil de greu de realizat. Insa cei mai novici, asa ca si mine, lipesc componentele kusudama intre ele, facem flori origami si le lipim. Eu vreau sa fac acum o kusudama din crini. Din ce am vazut cele mai cunoscute kusudame sunt goodmorning si venus, dar repet, eu sunt novice, abia citesc si ma informez. Am vazut si imbinari de goodmorning cu venus, o adevarata migaleala ! Si ce e si mai trist, ca in orice arta, necunoscatorii nu pot aprecia munca depusa pana sa iasa acea mica minune care iti ia ochii. Origami la nivel de incepator cum sunt eu poate invata oricine si va descoperi ca multe le stie deja, impaturiri simple cum sunt unele flori, pahare, cutii, cocori... Atentie, a nu include avioanele ! Desi am vazut avioane origami, cred ca aeromodelismul s-a dezvoltat separat in timp. Si pentru ca am ajuns in punctul asta, pot spune ca am vazut din hartie mici bijuterii, masini confectionate, insa nu cunosc arta asta si nu ma pronunt fara sa am suficiente informatii, insa doritorii pot gasi cu siguranta si pe net informatii macar cat sa-si faca o idée, sau e ce nu sa inceapa ei insisi sa confectioneze! De la origami eu personal am ajuns la kirigami, arta taierii hartiei si sunt sigura ca toata lumea stie fulgii de zapada din hartie sau staniol pe care ii punem in brad de Craciun, aceia sunt kirigami. La fel lanturile de braduti sau pitici sau alte figurine micute ce se tin de mana sau stau lipite intre ele, toate confectionate in acelas fel, impatudind hartia apoi taindu-o. Apoi eu una am invatat papier mache, dar recunosc ca n-am prea avut reusite in domeniu. Doar cu ata pe balon, dar aceea e altceva.

nimic

A fost odata, la inceputul cel dintai, Nimicul, din care nu stiu cand si cum, pre Sine s-a facut chiar Totul. Si cum umbla el singur fiind trei si unul totodata infaptui pe loc si clipa lumii toata. Faptura cea mai draga’ntre fapturi o-nfaptui din Sine si-i spuse-n dulcele glas al firii Om, cununa imparatiei. Spun gurile rele ca, doar ca sa nu se plictiseasca, puse acesta in mijlocul gradinii, pomul gandirii, plin de idei ce-aduc moartea simtirii, apoi anume ca sa ispiteasca lasatu-l-a pe sarpe sa vorbeasca! Insa ca sa nu ramanem in grava eroare, ne-au explicat apoi mai inteleptii, cum e cu libertatea de decizie si mai ales greseala adevarata pe care au ales s-o faca cei doi ai nostri-inaintasi! Caci nu gustul ideii fu cea mai grea din toate, ci fuga lor ce prevedea gonirea, fuga din fata responsabilitatii, aceea fu!
Dar! Asta nu-i poveste despre Om, asta-i poveste despre POM!

taina



Ceea ce nu are inceput si nici sfarsit, ceea ce nici moartea nu poate desparti, pentru ca toata viata e dedicata unui scop comun, acela de a trai impreuna si dupa trecerea din lumea asta, pentru ca asa trebuie sa fie, vesnicia impreuna, pentru ca din vesnicie suntem impreuna.

Nu stiu cand a inceput, dintotdeauna, spre infinit, pentru ca nu stiu altfel cum..

Eu. Raman..

intre credinta si morala

Intre credinta si morala


Am vazut astazi un film „The boy in the striped pijamas”. Multi ar spune despre mine ca sunt antisemita, daca Eminescu a fost pentru ceea ce credea si sustinea, la fel si altii, atunci si eu. Filmul, ar spune multi, este despre evrei, la fel ca si „La vita e bella”, „Pianistul”, „Lista lui Schindler”, eu cred ca toate pot fi mai mult de atat, sunt lectii de viata. N-am sa ma abat insa la celelalte si nici la parerile mele despre evrei, pe scurt, sunt ca orice natie, cu sau fara o patrie, au fi bune si rele, ca orice om pana la urma, intr-o zbatere continua intre bine si rau. De ce insa intre credinta si morala? Sunt scene de viata care se repeta de multe ori si in viata fiecaruia dintre noi, e vorba despre alegeri. De multe ori lucrurile in care credem sunt compatibile cu educatia primita. In film cea mai importanta parte am considerat-o cearta sotilor, iar cea mai plina de insemnatate cea de la masa, in care tanarul neamt se ridica de la masa si il omoara in bataie pe evreul care din cauza oboselii prea mari nu se mai misca suficient de repede pentru gusturile lor. In momentul acela sotia ar fi vrut sa se ridice de la masa in ajutorul evreului, dar cred ca s-a oprit socata de lipsa de reactie a sotului. La inceputul filmului sunt scene de joaca ale copiilor, micutii imita avioanele si se joaca de-a razboiul, iar ceea ce mi se pare mie interesant la lucrul acesta pe care majoritatea l-am considera banal, este faptul ca oricare copil face lucrul asta, aratand un soi de cruzime, de fapt imitand cruzimea pe care o observa la adulti, dar pe care inima si mintea lui nu o poate intelege. Multe femei raman in continuare la fel de sensibile, semanand ca sensibilitate cu pruncii aceia care nu concep cruzimea ca pe o realitate, pe care o resping din mintea si imaginatia lor in timpul privirii spre realitate, cruzime pe care nu o aplica decat imaginarului sau la nivel inconstient realului. Barbatul a fost primul care a renuntat la morala in favoarea credintei. Credea ca statul se va revitaliza prin eliminarea evreilor, iar singura modalitate o gasea in moarte, credinta lui elimina morala, nu mai conta ca ucidea, ca incalca o regula moral-religioasa a propriului sau cult religios. S-a lasat prada unei credinte statale.

Lie to me

Din serialul asta am invatat mai multe lucruri:
1. Poti destul de usor sa afli adevarul intreg, dar esti sigur ca vrei sa-l stii?
2. ....

Nu mai ştiu, poate trebuie să-l revăd...

se aude ceasul casei

Se aude ceasul casei. Se spune ca fiecare casa are ceasul ei care ticaie in peretii ei ca inima in corpul omului, se mai spune ca e mai usor de auzit in casele batrane, in special in cele de la tara, ca se muta din camera in camera sub forma de sarpe si se aseaza in peretele camerei care are cea mai multa viata in ea. Si se mai spune ca daca il auzi batand trebuie sa stai pe loc, sa nu cumva sa treci un prag atunci pentru ca vesteste moarte, iar daca il treci atatea batai cate ai auzit, atatia oameni dragi te vor parasi. Casa parinteasca nu se vinde, Niciodata ! As vrea sa am casa mea si cand mor sa ma ingroape in curte sub un copac. Copacul sa fie tei, sa am un liliac si un salcam care sa ramana mereu mic, nu-mi plac salcamii inalti, nu le poti gusta florile dulci. Este o casa pe strada mea, e casa visurilor mele, o casa mica si alba, cu prispa si cuptor afara. Caciva copaci, in rest, straturi, straturi.



Parca mi-e dor de casa bunicii de la tara, PE malul bunicii Moldovei. Un parau si un par mare, mare de tot de care ne agatam cu o sfoara strasnica un imens cauciul pe post de leagan, apoi il dezlegam si-l transformal in pluta pe moldova. Parul cel mare era locul nostru secret de intalnire, erau convicati toti verisorii, dar doar cei care puteau ajunge in varf participau la intalnirile noastre secrete la care se punea tara la cale : ce tigari si mai ales cum sa le fura bunicului din pod, ce vraji sa-i mai facem si desfacem bunicii, mamaia si tataia,c um le spuneam noi, cum sa ne mai pacalim parintii si sa fugim la moldova unde nu aveam voie neinsotiti, cum sa-i speriem pe cei mai mici, pe cine sa punem sa ne dea dude din copacul de la poarta si cate si mai cate. Ce trai ! Asa sa fi ramas o viata. Insa nu cred ca am fost acolo mai mult de trei saptamani, adunand toate zilele in care am topait pe acolo. Mergeam la manastirea neam de acolo, fiind foarte aproape si stateam toata vremea poposirii acolo cu ochii tinta pe mormantul stantului necunoscut, mi se parea ca e copil c amine si-l asteptam sa iasa ca sa ne zbenguim impreuna prin curtea manastirii si sa radem zgomotos si chiar incepeam sa rad, dar eram repede oprita de vreun adult serios ce asculta slujba.

puterea salcamului

Salcamul are o putere aparte, unii o cunosc, altii nu, unii o cred, altii nu, dar tu daca o vei cunoaste o vrei crede pentru ca vei sti de la mine ca ea exista.

Puterea salcamului a fost descoperita in copilarie, cand multi poti erau in jurul nostru. Ne-am mutat in blocul asta cand aveam doi ani, in jurul lui mai erau inca doua si in rest.. doar camp! E greu de crezut ca in locul betoanelor masive in care sunt sute, chiar mii de cutiute mici in care stau atatea suflete, in locul caselor prea mari care dezumanizeaza familia risipind cate un membru in cate o camera, izolandu-l de restul, era candva doar un camp imens pe care zburdam zilnic ca niste oi nazdravane culegand flori sau facand papusi din ceea ce noi moldovenii cred ca tocmai de aceea numim inca papusoi, adica din porumb. Planta cea mai indragita din camp era mazarea salbatica, cea mai cautata dintre toate pentru realizarea lotiunii magice din apa si micuta floricica rozie careia noi ii dadusem deja numele de parfum. Si cata mandrie era in noi cand izbuteam sa avem o mica sticluta cu asa ceva, Parisul era departe de inimile noastre de copil. Rar mai ajungeam toamna sa-i mancam si boabele dulci, dar daca se pierdeau prin lanul de porumb aveam o sansa sa le gasim la toamna si sa le adunam cu multa rabdare ca pe o delicatesa anume. In gradinile blocului erau doar copaci, cativa nuci, visini, zarzari, un cais, ciresi, un piersic, un mar, tot ceea ce ne permitea sa invatam cataratul de cu primavara cand roadele lor erau inca verzi, dar nici vecinul nu se lasa, ne fugarea indata din ele si ne chema la inceputul verii sa invatam sa ne cataram in cires si in visin, aceia fiind primii copti. Pe urma treptam mancam toate fructele coapte, caci rar izbuteam sa trecem de ochiul lui vigilent primavara ca sa putem gusta verzaturi.

povestea tristei

Povestea tristei





Povestea tristei, nu este neaparat o poveste trista. Trista nu e nici o printesa, nici vreo persoana cunoscuta sau importanta, este un om real cu o poveste unica dar cu nimic deosebita. Un om ca orisicare cu probleme ca ale oricaruia, cu bucurii asemenea. A trait intr-o casa oarecare, dintr-o tara oarecare, iar povestea ei o recunoaste oricine in propria sa cultura, asadar azi, ii dam identitate romaneasca. Daca ar fi fost un basm povestea ei am fi cocotat-o intr-un turn pazit bine si grozav de intunecos, la fel de bine daca ar fi fost crestina a primelor veacuri am fi stiut ca a vietuit intr-o pestera sau in grotele unui cimitir, fiind insa romanca din veacurile noastre nici macar dupa gratiile vreunei inchisori comuniste nu o putem plasa, traia insa intr-o foarte intunecata casa. Si-aici e de fapt inceputul. Intr-o buna dimineata, as cuteza sa spun chiar foarte buna tinand cont de ce-a urmat, nu se stie cum in camera ei se strecuta o raza! Dar cat curaj avu frumoasa bucurie nici ea n-avu habar de unde si cum de. Se trezi stransa si privita cu tarie si cu un soi de ciuda:

-Ha! ha!! mi te-am prins curajoaso!! Cum de-ai patruns aici, tuna saturnic trista.

-Nu stiu! Nu stiu!! Prin crapatura din oblon probabil... eu, spuse tremuranda raza, nu stiu...

-Ah, se mai inmuie cea trista, vad acum.. Si cine-mi esti curajoaso?

-Curajoasa? Ohh, vai!! Nu sunt.. eu..

-Ba-mi esti!

-Off, tremur toata, ma lasa, rogu-te!

-Sigur ca te las, te-atata vreme stau singura aici, poti pleca oricand sunt invatata, dar spune-mi de unde vii si cine esti?

-E solul meu si de la mine vine! se auzi o voce blanda. Trista tresari, vocea nu avea spatiu, nu puteai dibui de unde vine, insa n-o sperie fiind atat de blanda.

-Tu cine esti? Unde esti?

-Sunt peste tot.

-Cum peste tot? Atunci de ce nu te cunosc?

-Ma cunosti!

Aici mirarea fu atat de mare incat nu mai stiu ce sa spun, se intreba insa de unde si de cand il cunoaste ea pe cel ce ii vorbea si ca un mare cititor de ganduri tacute rostirea curse mai departe celui de peste tot.

-Stau de mult la usa ta si bat!

Cu ochii mari de uimire trista murmura:

-Tu esti..

-Iti amintesti? Din copilarie..

-Da.. si ochii i se umplura de lacrimi, insa de bucurie, caci pe retina, pe scarile din urechi si prin inima i se plimbau amintiri vechi ale copilariei! Campuri mari de flori pe care alerga cand era copila, cand inca il vedea pe Blandul si ii zambea..

poveste



Am sa-ti azi o poveste, n-o privi ca pe-o povata, e doar un simplu adevar si eu am inteles ca lumina nu poate sa stea ascunsa sub obroc. Povestea e poveste, samanata de’adevar incepe prea fireste cu tainicul a fost odata. A fost odata, candva oriunde pe axa timpului uman, o planeta perfecta! Hei!! Heeeii!! Nu sari inainte cu gura, ascunta incetisor pana la capat! Azi poti sa crezi ca nu exista perfectiune si maine poate te vei lasa cucerit de ea. Ei bine, pe aceasta planeta perfecta traiau desigur oameni perfecti. Spatiul era perfect, copacii ecologici aliniati, fara urma de brazi cu efect de steag caci vantul nu-si mai avea sens aici, aici era doar izbit cu putere si planset si vaiet de ziduri inalte ce-l stransformau in energie. Energia era singura forma prin care fiinta deznadajduita si plansa in vuiet a mandrului si fermecatului vant mai patrundea in lumea perfecta. Se chinuia, se vaita, se rascolea, se zvarcolea mai mult ca niciodata, caci atingerea, mangaierea, sosoteala tainica ii erau categoric negate! Plangerea lui se mai auzea inca in trasformarea sa in energie, dar nimeni nu-i mai acorda importanta. La fel pati si soarele, de fapt, se stia despre el ca e mort de mii de ani, lipsa de atentie din partea perfectilor l-a ucis, indiferenta cu care ii era tratata moartea si invierea zilnica l-a facut sa se retraga definitiv din fata lor, luand cu sine toate corpurile ceresti care candva picurau zambete in inimile calde, ori incalzeau orajii de copii, ori rumeneau bucatelele crengilor, ori tremurau inimile indragostitilor ce se ascundeau pe sub stele... Apa, norii, iarba, pamantul, vietatile erau numite doar in basme, ori chiar si mai curant in glume, aici lumea nu mai stia de ele, toate se retrasesera in inima pamantului. Dar inima pamantului inca batea! Doar ca nimeni n-o mai auzea, de ce ar fi auzit cantecul acela, cine si-ar mai fi lipit urechea de Sfantul Pamant, doar totul era bine ascuns sub ciment de cea mai buna calitate.

Lumea asta perfecta avea si un nume si acesta era Arcadia, pentru ca era acoperita de o arcada imensa de diamant prin care nu mai patrundea nimic, nici o raza de soare, nici o particula de ozon, nici o frunza, nici un soricel si nici o musca, nici gandul unui om care sa mai fi trait in alta parte, totul era perfect sigilat, intr-un diamant! Si totusi intr-o buna zi, ceva se intampla, dupa miliarde de ani de incercari si staruinte, o suflare.. o raza de soare, patrunse prin diamantul de neoprit si mirata se trezi in Arcadia, locul pe care si l-a imaginat sapand atata amar de vreme in arcada ce se inalta semeata de pe pamant pana la cer. La fel, miliarde de ani sapa o alta vietate, o mica picatura de apa, dar ea inca nu izbuti sa ajunga la suprafata, mai avea cale lunga pana sa ajunga pe taramul ce i se parea miraculos. Poate ca intr-o buna zi se vor intalni cei doi indrazneti si vor crea o minune in lumea perfecta.

Sigur ca acum nu va puteti imagina o lume fara lumina si fara apa, dar ea va exista daca nu exista deja fara sa stiti voi despre ea. Pare greu, dar nu e deloc sa vezi cu ochii mintii o lume in care toate elementele necesare omului pentru o dezvoltare armonioasa au fost transformate in energie hranitoare cu forta diamantului ce o inconjoara. Nimeni nu stie inca, deci nu o sa aveti pretentia sa va explic eu, cum a fost creata si nici macar cine a fost ingeniosul creator, dar va pot spune ca nimeni dintre cei ce traiesc acolo nu mai stie ca a existat candva o lume imperfecta atat de frumoasa ca si cea in care traim azi, iar cei din lumea aceea care citest randurile astea cred ca totul e un basm si doar lumea lor exista.



Biserica dintr-o luna si oamenii cei mici

Biserica dintr-o luna si oamenii cei mici





In lumea ce o sa fie raul nu va mai incapea, si ca nici in om sa mai incapa raul, omul fara de rau trebuie sa incapa pe micuta noastra planeta, asa ca Batranul nostru Creator a gasit o solutie pe masura. Oamenii cei buni vor fi mici, mici de tot, se vor numi oamenii cei mici si vor fi atat de mici si infiniti incat in ei nu va incapea decat bucuria si bunatatea, lumina cea fara de apus si vor straluci intocmai cu soarele sau mai tare.

Acum sa mergem la inceput. Zice-se ca atunci oamenii erau mari, atat de mari incat chiar si Guliver care i-a cunoscut a spus ca sunt uriasi. Uriasii lui, oamenii nostri cei vechi de zile au lasat niste semne ale existentei lor, de aceea in pamantul asta unde acum traim mult mai multi oameni, dar si mult mai mici, gasim nenumarate lucruri care sa ne dovedeasca existenta lor gigantica. Daca am scormoni in pamant atent am gasi ceea ce a gasit si batrana din satul de azi, o pastraie imensa pe care a dus-o acasa in poala. Batrana noastra inca mai pastreaza din trasaturile cele bune ale romanilor, era muncitoare si rabdatoare, rugatoare deplina, iar veselia se juca in ochii ei laolalta cu tristetea trecand peste toate senina. La inceputul primaverii, cand inca pamantul nu se dezghetase cu totul, trezita odata cu soarele sau chiar mai intaintea lui, batrana lua plugul ca sa-si aduca aminte, cum la fel a facut cand a gasit pastaia. Cand era copil, ea si cu fratii ei mergeau la camp, dupa randuiala, cu plugul pe care il trageau ei cu randul, cand veni randul micutei fetite, fiind prea greu pentru plapanda fapturica, vedeau toti fratii cum se chinuie, si-aveau senzatia ca n-o sa se mai ridice, iar ea micuta, nu reusea sa faca nici macar un pas inainte. Si se gandeau acum cu totii cum sa o scoata din plug mai curand, dar fapturica noastra era curajoasa si nu vru sa se lase doborata de greutatea plugului, asa ca inca o sfortare, si inclinata spre pamant izbuti sa faca primul pas! Si cum Dumnezeu se grabeste sa rasplateasca asemenea curaj, la primul pas facut gasi si minunea! In urma ei, in pamant se vazu ceva grozav si toti se adunara in jurul aparitiei, sa vada mai indeaproape ce e. Din pamant iesea ceva ce a parut la inceput o imensa piatra, dar la o mai atenta cercetare au descoperit ca era moale, asa ca toti cei sapte frate au inceput sa dezgoleasca de pamant bucatica alba pentru a descoperi ce e si nu trecu mult pana reusira sa scoata din lutul negru o mare pastaie alba. Pastaia parea curata, de parca pamantul nu se putea lipi de ea si stralucitoare, spuneai ca-i abia scoasa din gaocul verde ce o acopera. Si pentru ca fapturica o gasi, cei sapte frati gasira si ei de cuviinta sa i-o daruiasca.

-Anuto!! Asta e a ta!!

-A mea sa fie, dar ce e?

-Nu stim Anuto, pare o pastraia, ia cerceteaza tu, o poti lua in brate sa o duci acasa?

-Am sa incerc sa o asez in poala in rochita, maicuta mi-a pus sortuletul asta ca sa nu ma murdaresc, pot face din el un fel de cos, cum facem la cules de mere.

-Bine Anuto, haide sa te ajutam!

Zis si facut, in sortuletul micutei statea acum ca pruncul pastraia cea minunata.

-O poti duce Anuto?

-Ba bine ca pot, cum sa nu? O duc mamucai acasa, va dati seama ce mancare grozava ar putea face din ea?

Incepura cu totii sa rada:

-Numai la mancare ti-e capul Anuto!!

Si fata se rosi puternic in obraji, lasa capul in jos si porni catre casa.

-Mergi cu grija Anuto!!



Si fapturica noastra porni, se poticni ea pe drum cate un pic, dar nu tarziu ajunse acasa, unde maicuta si bunica ei pregateau cu migala viitoarele vesminte ce urmau sa le impodobeasca trupul celor opt frati. Intreaga iarna au tors, au tesut, au cusut, acum brodau cu flori si modele geometrice sau zoomorfe, dupa tiparul romanesc stravechi. Fapturica draga abia intra pe poarta si mai apoi pe usa mare de lemn in odaia micuta in care inca mai ardea potolit focul de iarna. Pe lavita grea de lemn lasa sa-i cada din poale, la bubuitura mamele stradunele ridicara in sfarsti privirea din ac si deschisera ochii larg ca si urechile.

-Ce faci Anuto, ce e cu bolovanul ala dupa tine?

-Pai, nu e bolovan, e o pastaie.

-Cum o pastaie maicuta?

-Da bunico, o pastaie.

Femeile lasara acul si se apropiara de ceea ce le paru la inceput o piatra ca oricaruia dintre noi.

-Ah! Stiu ce e, e o pastaie a oamenilor ce-au fost?

-Cum adica a oamenilor ce-au fost bunico?

-Da maiculita, inainte de apa cea mare au fost altfel de oameni, mai mari!

Fapturica si maicuta sa facura ochii mari de tot acum si urechile le-au deschis ca sa fie cat mai usoara calea spre inima, cat mai usor de patruns in ea.

Asa bunica incepu povestea.

-Asa se spune maiculita, ca inainte de potop oamenii erau mari de tot, mintea fiindu-le asa mai aproape de Dumnezeu Bladutul, de aceea oamenii cei vechi si mari vorbeau mereu cu El, iar cand l-au suparat, a trimis multa apa peste ei si a ramas doar Noe si ai lui, iar dupa aceea pana pamantul s-a uscat ei s-au tot micsorat, si au ajuns ca noi, asa micuti.

poarta deschisa a autismului

La prison de l'autisme

J'ai tellement peur de votre monde que je me suis enfermé dans un 'Cube invisible' espérant ainsi échapper à la souffrance... Mais ce 'Cube' est devenu une prison qui a totalement brouillé ma perception et m'empêche de fonctionner normalement...
Parfois, je comprends ce que vous dites mais suis incapable de me servir de vos mots...
Pour soulager mon angoisse, je me réfugie souvent dans des 'rituels' incompréhensibles pour vous: Je frappe fort dans mes mains, me balance d'arrière en avant, cours dans tous les sens... et cela me rassure momentanément.
Lorsque je n'en peux plus de cette insoutenable solitude, dont je ne parviens pas à sortir, je crie, je hurle ou je pleure...
Il m'arrive même de tout casser: ma tête contre un mur, contre vous, contre les objets qui m'entourent...
NON ce ne sont pas des caprices ! NON je ne le fais pas exprès !
En réalité, ce sont les barreaux de ma souffrance que j'essaie désespérement de briser.
Mais comment vous le faire comprendre ?

Flowers for Algernon

E o carte, o carte despre un prost si una despre un geniu. E o carte care pe mine ma face sa ma intreb un singur lucru: tu pe care l-ai prefera?
Charly cel prost e tinta tuturor glumelor, lumea il place doar pentru ca isi poate bate joc de el, se poate distra pe seama lui, el nu intelege asta si se bucura ca are prieteni.
Charly cel destept intelege rautatea lumii, n-o poate suporta, devine nervos, morocanos, nimeni nu-l mai place.
Stiu ca cei mai multi ar spune ca-l prefera pe Charly cel prost, eu insa il prefer pe cel destept si cred ca doar ipocritii l-ar prefera pe cel prost, desi e senin si dulce, desi e plin de veselie si scump ca un copil, desi pare mult mai bun decat cel destept, felul lui de-a fi nu face lumea cu nimic mai buna. Daca Charly cel prost ar fi fost privit cu o reala simpatie, daca lumea l-ar fi compatimit in mod real si l-ar fi iubit pentru ceea ce era si nu pentru ca se puteau folosi de el cu mai mare usurinta poate ca l-as fi preferat si eu pe Charly cel prost.
Cartea, ca orice alta carte, este mult mai profunda decat filmul, suprinde lucruri care in film nu apar, cel putin nu in versiunea vazuta de mine. Charly cel destept si Charly cel prost sunt de fapt unul si acelasi, asa cum el intelege la un momentdat nici unul dintre ei nu dispare cand apare celalalt, e de fapt o joaca intre constient si subconstient, un du-te vino continuu, cand unul iese din pestera, celalalt intra, trec unul pe langa altul in vise fantasmagorice, in halucinatii.. Un fel de joaca intre real si ireal, cand cele doua se interschimba rand pe rand pana nu mai stii care e care si realizezi ca nu e nici o diferenta. Cand toata viata incercam sa punem granita intre frumos si urat, destept si prost, bun si rau, realizam ca daca ne-am muta un pic mai la stanga sau mai la dreapta si perceptia s-ar schimba si incercarea noastra de catalogare ar fi zadarnica, am incepe din nou sa asezam granitele, dar orice schimbare a noastra le-ar face din nou si din nou zadarnice. Si-atunci? Care ar mai fi rostul? Sunt multe intrebari. La ce ar folosi genialitatea unui om care nu o poate expune din cauze materiale, sociale? Ce inseamna de fapt sa fii genial? Care e diferenta intre geniu, inteligent, intelept? Ce este IQ-ul? (haha)

poveste neterminata


Am sa-ti azi o poveste, n-o privi ca pe-o povata, e doar un simplu adevar si eu am inteles ca lumina nu poate sa stea ascunsa sub obroc. Povestea e poveste, samanata de’adevar incepe prea fireste cu tainicul a fost odata. A fost odata, candva oriunde pe axa timpului uman, o planeta perfecta! Hei!! Heeeii!! Nu sari inainte cu gura, ascunta incetisor pana la capat! Azi poti sa crezi ca nu exista perfectiune si maine poate te vei lasa cucerit de ea. Ei bine, pe aceasta planeta perfecta traiau desigur oameni perfecti. Spatiul era perfect, copacii ecologici aliniati, fara urma de brazi cu efect de steag caci vantul nu-si mai avea sens aici, aici era doar izbit cu putere si planset si vaiet de ziduri inalte ce-l stransformau in energie. Energia era singura forma prin care fiinta deznadajduita si plansa in vuiet a mandrului si fermecatului vant mai patrundea in lumea perfecta. Se chinuia, se vaita, se rascolea, se zvarcolea mai mult ca niciodata, caci atingerea, mangaierea, sosoteala tainica ii erau categoric negate! Plangerea lui se mai auzea inca in trasformarea sa in energie, dar nimeni nu-i mai acorda importanta. La fel pati si soarele, de fapt, se stia despre el ca e mort de mii de ani, lipsa de atentie din partea perfectilor l-a ucis, indiferenta cu care ii era tratata moartea si invierea zilnica l-a facut sa se retraga definitiv din fata lor, luand cu sine toate corpurile ceresti care candva picurau zambete in inimile calde, ori incalzeau orajii de copii, ori rumeneau bucatelele crengilor, ori tremurau inimile indragostitilor ce se ascundeau pe sub stele... Apa, norii, iarba, pamantul, vietatile erau numite doar in basme, ori chiar si mai curant in glume, aici lumea nu mai stia de ele, toate se retrasesera in inima pamantului. Dar inima pamantului inca batea! Doar ca nimeni n-o mai auzea, de ce ar fi auzit cantecul acela, cine si-ar mai fi lipit urechea de Sfantul Pamant, doar totul era bine ascuns sub ciment de cea mai buna calitate.
Lumea asta perfecta avea si un nume si acesta era Arcadia, pentru ca era acoperita de o arcada imensa de diamant prin care nu mai patrundea nimic, nici o raza de soare, nici o particula de ozon, nici o frunza, nici un soricel si nici o musca, nici gandul unui om care sa mai fi trait in alta parte, totul era perfect sigilat, intr-un diamant! Si totusi intr-o buna zi, ceva se intampla, dupa miliarde de ani de incercari si staruinte, o suflare.. o raza de soare, patrunse prin diamantul de neoprit si mirata se trezi in Arcadia, locul pe care si l-a imaginat sapand atata amar de vreme in arcada ce se inalta semeata de pe pamant pana la cer. La fel, miliarde de ani sapa o alta vietate, o mica picatura de apa, dar ea inca nu izbuti sa ajunga la suprafata, mai avea cale lunga pana sa ajunga pe taramul ce i se parea miraculos. Poate ca intr-o buna zi se vor intalni cei doi indrazneti si vor crea o minune in lumea perfecta.
Sigur ca acum nu va puteti imagina o lume fara lumina si fara apa, dar ea va exista daca nu exista deja fara sa stiti voi despre ea. Pare greu, dar nu e deloc sa vezi cu ochii mintii o lume in care toate elementele necesare omului pentru o dezvoltare armonioasa au fost transformate in energie hranitoare cu forta diamantului ce o inconjoara. Nimeni nu stie inca, deci nu o sa aveti pretentia sa va explic eu, cum a fost creata si nici macar cine a fost ingeniosul creator, dar va pot spune ca nimeni dintre cei ce traiesc acolo nu mai stie ca a existat candva o lume imperfecta atat de frumoasa ca si cea in care traim azi, iar cei din lumea aceea care citest randurile astea cred ca totul e un basm si doar lumea lor exista.

Clara şi ciufulita Charlotte

O urmăresc pe Diana de ceva timp... Nu foarte mult, cred că de vreun an... E unul dintre acei oameni care mă fascinează. Nici nu se poate altfel. E suficient să petreci doar câteva minute pe blogul ei şi nu ai cum să nu te îndrăgosteşti de lucrările ei.

Am avut ocazia să o întâlesc în persoană. Nu pot descrie bucuria pe care a reuşit să mi-o facă încă de când zâmbind cam timide, amândouă ne analizam una pe cealaltă neîndrăznind nici una să întrebăm dacă am nimerit persoana pe care o aşteptam. Ei da, pozele cam pot juca feste, iar realitatea, uneori, ca în acesc caz, este cu mult mai minutată. În cele câteva ore petrecute împreună, am avut parte de liniştea de care aveam nevoie, caldura sufletească de care aveam nevoie, bucuria, candoarea, exerciţiul de gândire al degetelor...

Cred că după cele câteva ore, a luat naştere, nu doar ciufulita de mai jos, care se numeşte Kusudama Charlotte, ci şi o frumoasă (deşi cam tăcută, datorită felului meu din ce în ce mai ursuz de a fi) prietenie.

Mulţumesc Dianei, promit să revin cu acea kusudama pe care am început-o, dar pe care am gresit-o şi încă nu am reluat-o pentru că încă mai caut hârtia ideală pentru ce am în minte...

AICI este minunata ei Kusudama Charlotte! Ciufulita pe care am împăturit-o împreună se află mai jos, în imagine...