vineri, 19 iulie 2013

Biserica dintr-o luna si oamenii cei mici

Biserica dintr-o luna si oamenii cei mici





In lumea ce o sa fie raul nu va mai incapea, si ca nici in om sa mai incapa raul, omul fara de rau trebuie sa incapa pe micuta noastra planeta, asa ca Batranul nostru Creator a gasit o solutie pe masura. Oamenii cei buni vor fi mici, mici de tot, se vor numi oamenii cei mici si vor fi atat de mici si infiniti incat in ei nu va incapea decat bucuria si bunatatea, lumina cea fara de apus si vor straluci intocmai cu soarele sau mai tare.

Acum sa mergem la inceput. Zice-se ca atunci oamenii erau mari, atat de mari incat chiar si Guliver care i-a cunoscut a spus ca sunt uriasi. Uriasii lui, oamenii nostri cei vechi de zile au lasat niste semne ale existentei lor, de aceea in pamantul asta unde acum traim mult mai multi oameni, dar si mult mai mici, gasim nenumarate lucruri care sa ne dovedeasca existenta lor gigantica. Daca am scormoni in pamant atent am gasi ceea ce a gasit si batrana din satul de azi, o pastraie imensa pe care a dus-o acasa in poala. Batrana noastra inca mai pastreaza din trasaturile cele bune ale romanilor, era muncitoare si rabdatoare, rugatoare deplina, iar veselia se juca in ochii ei laolalta cu tristetea trecand peste toate senina. La inceputul primaverii, cand inca pamantul nu se dezghetase cu totul, trezita odata cu soarele sau chiar mai intaintea lui, batrana lua plugul ca sa-si aduca aminte, cum la fel a facut cand a gasit pastaia. Cand era copil, ea si cu fratii ei mergeau la camp, dupa randuiala, cu plugul pe care il trageau ei cu randul, cand veni randul micutei fetite, fiind prea greu pentru plapanda fapturica, vedeau toti fratii cum se chinuie, si-aveau senzatia ca n-o sa se mai ridice, iar ea micuta, nu reusea sa faca nici macar un pas inainte. Si se gandeau acum cu totii cum sa o scoata din plug mai curand, dar fapturica noastra era curajoasa si nu vru sa se lase doborata de greutatea plugului, asa ca inca o sfortare, si inclinata spre pamant izbuti sa faca primul pas! Si cum Dumnezeu se grabeste sa rasplateasca asemenea curaj, la primul pas facut gasi si minunea! In urma ei, in pamant se vazu ceva grozav si toti se adunara in jurul aparitiei, sa vada mai indeaproape ce e. Din pamant iesea ceva ce a parut la inceput o imensa piatra, dar la o mai atenta cercetare au descoperit ca era moale, asa ca toti cei sapte frate au inceput sa dezgoleasca de pamant bucatica alba pentru a descoperi ce e si nu trecu mult pana reusira sa scoata din lutul negru o mare pastaie alba. Pastaia parea curata, de parca pamantul nu se putea lipi de ea si stralucitoare, spuneai ca-i abia scoasa din gaocul verde ce o acopera. Si pentru ca fapturica o gasi, cei sapte frati gasira si ei de cuviinta sa i-o daruiasca.

-Anuto!! Asta e a ta!!

-A mea sa fie, dar ce e?

-Nu stim Anuto, pare o pastraia, ia cerceteaza tu, o poti lua in brate sa o duci acasa?

-Am sa incerc sa o asez in poala in rochita, maicuta mi-a pus sortuletul asta ca sa nu ma murdaresc, pot face din el un fel de cos, cum facem la cules de mere.

-Bine Anuto, haide sa te ajutam!

Zis si facut, in sortuletul micutei statea acum ca pruncul pastraia cea minunata.

-O poti duce Anuto?

-Ba bine ca pot, cum sa nu? O duc mamucai acasa, va dati seama ce mancare grozava ar putea face din ea?

Incepura cu totii sa rada:

-Numai la mancare ti-e capul Anuto!!

Si fata se rosi puternic in obraji, lasa capul in jos si porni catre casa.

-Mergi cu grija Anuto!!



Si fapturica noastra porni, se poticni ea pe drum cate un pic, dar nu tarziu ajunse acasa, unde maicuta si bunica ei pregateau cu migala viitoarele vesminte ce urmau sa le impodobeasca trupul celor opt frati. Intreaga iarna au tors, au tesut, au cusut, acum brodau cu flori si modele geometrice sau zoomorfe, dupa tiparul romanesc stravechi. Fapturica draga abia intra pe poarta si mai apoi pe usa mare de lemn in odaia micuta in care inca mai ardea potolit focul de iarna. Pe lavita grea de lemn lasa sa-i cada din poale, la bubuitura mamele stradunele ridicara in sfarsti privirea din ac si deschisera ochii larg ca si urechile.

-Ce faci Anuto, ce e cu bolovanul ala dupa tine?

-Pai, nu e bolovan, e o pastaie.

-Cum o pastaie maicuta?

-Da bunico, o pastaie.

Femeile lasara acul si se apropiara de ceea ce le paru la inceput o piatra ca oricaruia dintre noi.

-Ah! Stiu ce e, e o pastaie a oamenilor ce-au fost?

-Cum adica a oamenilor ce-au fost bunico?

-Da maiculita, inainte de apa cea mare au fost altfel de oameni, mai mari!

Fapturica si maicuta sa facura ochii mari de tot acum si urechile le-au deschis ca sa fie cat mai usoara calea spre inima, cat mai usor de patruns in ea.

Asa bunica incepu povestea.

-Asa se spune maiculita, ca inainte de potop oamenii erau mari de tot, mintea fiindu-le asa mai aproape de Dumnezeu Bladutul, de aceea oamenii cei vechi si mari vorbeau mereu cu El, iar cand l-au suparat, a trimis multa apa peste ei si a ramas doar Noe si ai lui, iar dupa aceea pana pamantul s-a uscat ei s-au tot micsorat, si au ajuns ca noi, asa micuti.