vineri, 19 iulie 2013

poveste neterminata


Am sa-ti azi o poveste, n-o privi ca pe-o povata, e doar un simplu adevar si eu am inteles ca lumina nu poate sa stea ascunsa sub obroc. Povestea e poveste, samanata de’adevar incepe prea fireste cu tainicul a fost odata. A fost odata, candva oriunde pe axa timpului uman, o planeta perfecta! Hei!! Heeeii!! Nu sari inainte cu gura, ascunta incetisor pana la capat! Azi poti sa crezi ca nu exista perfectiune si maine poate te vei lasa cucerit de ea. Ei bine, pe aceasta planeta perfecta traiau desigur oameni perfecti. Spatiul era perfect, copacii ecologici aliniati, fara urma de brazi cu efect de steag caci vantul nu-si mai avea sens aici, aici era doar izbit cu putere si planset si vaiet de ziduri inalte ce-l stransformau in energie. Energia era singura forma prin care fiinta deznadajduita si plansa in vuiet a mandrului si fermecatului vant mai patrundea in lumea perfecta. Se chinuia, se vaita, se rascolea, se zvarcolea mai mult ca niciodata, caci atingerea, mangaierea, sosoteala tainica ii erau categoric negate! Plangerea lui se mai auzea inca in trasformarea sa in energie, dar nimeni nu-i mai acorda importanta. La fel pati si soarele, de fapt, se stia despre el ca e mort de mii de ani, lipsa de atentie din partea perfectilor l-a ucis, indiferenta cu care ii era tratata moartea si invierea zilnica l-a facut sa se retraga definitiv din fata lor, luand cu sine toate corpurile ceresti care candva picurau zambete in inimile calde, ori incalzeau orajii de copii, ori rumeneau bucatelele crengilor, ori tremurau inimile indragostitilor ce se ascundeau pe sub stele... Apa, norii, iarba, pamantul, vietatile erau numite doar in basme, ori chiar si mai curant in glume, aici lumea nu mai stia de ele, toate se retrasesera in inima pamantului. Dar inima pamantului inca batea! Doar ca nimeni n-o mai auzea, de ce ar fi auzit cantecul acela, cine si-ar mai fi lipit urechea de Sfantul Pamant, doar totul era bine ascuns sub ciment de cea mai buna calitate.
Lumea asta perfecta avea si un nume si acesta era Arcadia, pentru ca era acoperita de o arcada imensa de diamant prin care nu mai patrundea nimic, nici o raza de soare, nici o particula de ozon, nici o frunza, nici un soricel si nici o musca, nici gandul unui om care sa mai fi trait in alta parte, totul era perfect sigilat, intr-un diamant! Si totusi intr-o buna zi, ceva se intampla, dupa miliarde de ani de incercari si staruinte, o suflare.. o raza de soare, patrunse prin diamantul de neoprit si mirata se trezi in Arcadia, locul pe care si l-a imaginat sapand atata amar de vreme in arcada ce se inalta semeata de pe pamant pana la cer. La fel, miliarde de ani sapa o alta vietate, o mica picatura de apa, dar ea inca nu izbuti sa ajunga la suprafata, mai avea cale lunga pana sa ajunga pe taramul ce i se parea miraculos. Poate ca intr-o buna zi se vor intalni cei doi indrazneti si vor crea o minune in lumea perfecta.
Sigur ca acum nu va puteti imagina o lume fara lumina si fara apa, dar ea va exista daca nu exista deja fara sa stiti voi despre ea. Pare greu, dar nu e deloc sa vezi cu ochii mintii o lume in care toate elementele necesare omului pentru o dezvoltare armonioasa au fost transformate in energie hranitoare cu forta diamantului ce o inconjoara. Nimeni nu stie inca, deci nu o sa aveti pretentia sa va explic eu, cum a fost creata si nici macar cine a fost ingeniosul creator, dar va pot spune ca nimeni dintre cei ce traiesc acolo nu mai stie ca a existat candva o lume imperfecta atat de frumoasa ca si cea in care traim azi, iar cei din lumea aceea care citest randurile astea cred ca totul e un basm si doar lumea lor exista.