vineri, 19 iulie 2013

povestea tristei

Povestea tristei





Povestea tristei, nu este neaparat o poveste trista. Trista nu e nici o printesa, nici vreo persoana cunoscuta sau importanta, este un om real cu o poveste unica dar cu nimic deosebita. Un om ca orisicare cu probleme ca ale oricaruia, cu bucurii asemenea. A trait intr-o casa oarecare, dintr-o tara oarecare, iar povestea ei o recunoaste oricine in propria sa cultura, asadar azi, ii dam identitate romaneasca. Daca ar fi fost un basm povestea ei am fi cocotat-o intr-un turn pazit bine si grozav de intunecos, la fel de bine daca ar fi fost crestina a primelor veacuri am fi stiut ca a vietuit intr-o pestera sau in grotele unui cimitir, fiind insa romanca din veacurile noastre nici macar dupa gratiile vreunei inchisori comuniste nu o putem plasa, traia insa intr-o foarte intunecata casa. Si-aici e de fapt inceputul. Intr-o buna dimineata, as cuteza sa spun chiar foarte buna tinand cont de ce-a urmat, nu se stie cum in camera ei se strecuta o raza! Dar cat curaj avu frumoasa bucurie nici ea n-avu habar de unde si cum de. Se trezi stransa si privita cu tarie si cu un soi de ciuda:

-Ha! ha!! mi te-am prins curajoaso!! Cum de-ai patruns aici, tuna saturnic trista.

-Nu stiu! Nu stiu!! Prin crapatura din oblon probabil... eu, spuse tremuranda raza, nu stiu...

-Ah, se mai inmuie cea trista, vad acum.. Si cine-mi esti curajoaso?

-Curajoasa? Ohh, vai!! Nu sunt.. eu..

-Ba-mi esti!

-Off, tremur toata, ma lasa, rogu-te!

-Sigur ca te las, te-atata vreme stau singura aici, poti pleca oricand sunt invatata, dar spune-mi de unde vii si cine esti?

-E solul meu si de la mine vine! se auzi o voce blanda. Trista tresari, vocea nu avea spatiu, nu puteai dibui de unde vine, insa n-o sperie fiind atat de blanda.

-Tu cine esti? Unde esti?

-Sunt peste tot.

-Cum peste tot? Atunci de ce nu te cunosc?

-Ma cunosti!

Aici mirarea fu atat de mare incat nu mai stiu ce sa spun, se intreba insa de unde si de cand il cunoaste ea pe cel ce ii vorbea si ca un mare cititor de ganduri tacute rostirea curse mai departe celui de peste tot.

-Stau de mult la usa ta si bat!

Cu ochii mari de uimire trista murmura:

-Tu esti..

-Iti amintesti? Din copilarie..

-Da.. si ochii i se umplura de lacrimi, insa de bucurie, caci pe retina, pe scarile din urechi si prin inima i se plimbau amintiri vechi ale copilariei! Campuri mari de flori pe care alerga cand era copila, cand inca il vedea pe Blandul si ii zambea..